Fundația Cireșarii | Tel/Fax: 0259-321.693 | E-mail: head.office@ciresarii.ro
 
 

Avem un Dumnezeu care ne-ascultă. Indiferent de probleme, necazuri, dureri, e gata să ne primească înaintea Lui. Numai nouă nu ne place să ascultăm. Nu ne place să ni se zică ce să facem. Însă de zis altora da. Lui Dumnezeu Îi place să fie luat în seamă, Îi place mai mult ascultarea decât jertfa pentru că așa știe că se poate baza pe noi indiferent de situații.

Avem un Dumnezeu care ne iartă. Nimeni nu e perfect, sfinți sunt doar în cer. Problema se pune atunci când noi nu iertăm. Dacă vrem să fim iertați trebuie să iertăm, deplin, fără remușcări. Lev Tolstoi spunea că dacă ierți să ierți totul, altfel nu mai este iertare. Iosif a avut mult de iertat fraților săi și totuși i-a iertat. [Citiți mai departe]

Oamenii strigă după dreptate! Societatea își legitimează identitatea prin ea. Ne place, strigăm noi, dar… în dreptul altora. E veche preocuparea asta, nu un apanaj modern. Numai că, spunea o prietenă, uneori dorind să facem dreptate mai târziu ne trezim răniți. Ce adevăr! I-am spus că adevărul întotdeauna umblă cu capul spart. Dreptatea face întotdeauna sânge. Dar dragostea?
Haideți să zicem că intru într-o încăpere unde doi copii se joacă. În mână țin o ciocolată “Aș vrea să vă dau ceva bun. Care dintre voi a fost cuminte?”. Unul râde, altul înghite în sec. Știe că e vinovat. Dreptatea spune că ciocolata o merită cel mai cuminte. Dar, îl rănesc pe celălalt. Atunci iau ciocolata și o rup în două. Dragostea împarte la amândoi. Egal. [Citiți mai departe]

În fiecare zi încercăm să facem față la provocări. Nu știi ce te așteaptă mâine dar știi că Dumnezeu este alături de tine. Bazați pe promisiunea asta, ne continuăm mersul, alergarea după ce apucăm. Pentru ce alergăm? Pentru bani, salarii mai bune, recunoaștere, faimă, popularitate? Oare ce caută creștinii? O viață mai bună? Aici? [Citiți mai departe]

Trebuie să iubești indiferent de circumstanțe. Era Hristos cu psihicul la pământ, peste câteva ore cerea depărtarea unui pahar. Dar nimeni nu are voie să ia durerea, pierderea, suferința ca pe o motivație de a nu mai iubi. Întoarcerea spre propria durere se lasă cu depresii și alte variate tulburări.

În 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, lovit de Parkinson, n-a mai putut duce crucea de lemn ușor în Săptămâna Mare, dar a spălat picioarele la câți preoți a putut. Nu vei putea atunci să bați recordul mondial la eficacitate, dar fă ceva. [Citiți mai departe]

A fi profesor în România este echivalent cu sacrificiul de amorul artei. Cei care ne învaţă carte se confruntă cu situaţii dramatice, ridicole şi chiar penibile, pentru un popor prins în hora europeană. Despre telenovela şcolii postdecembriste s-a vărsat atâta cerneală că nu mai poate fi spălată de toată apa Dunării. Ce mai pot spera aceşti intelectuali care se văd nevoiţi să-şi desfăşoare activităţile didactice în condiţii precare, în situaţia în care se lovesc de ingratitudinea societăţii? Societate care aşteaptă totul de la şcoală. Reformă, instruirea oamenilor noi, combaterea violenţei, luptă anti-drog, anti-prostituţie, anti-gay, învaţarea cinstei, a cultului muncii, scrisul, cititul, navigatul pe net… Se cere performaţă şcolii. Mare. Da’ cu ce s-o facă? Cu calculatoare rablagite? Cu hărţi îngălbenite? Fără biblioteci, fără fond nou de carte, fără o banală minge de fotbal, fără o eprubetă sau un letcom de lipit o liţă? [Citiți mai departe]