Unul din bunii mei prieteni, teolog ortodox, m-a sunat  să-mi relateze despre o icoană care a început să plângă! “Cum îÅ£i explici ?”, m-a întrebat entuziasmat de întâmplare. “Părinte, i-am răspuns instantaneu, azi în biserici au început să plângă icoanele fiindcă nu mai lăcrimează enoriaÅŸii!“.

Cioran spune că „stadiu final al tristeÅ£i e atins când nu mai există deosebire între lacrimi ÅŸi pietre. Inima devine stâncă, iar pe sânge patinează dracii”. Iar Ionesco sfătuieÅŸte: „Suflete sunt nesfârÅŸit de multe/ Prietene, noi nu ne vom putea opri din plâns”.

Un creÅŸtin e chemat să verse lacrimi. Pentru starea naÅ£iunii decăzute, pentru sterilitatea Bisericii, pentru copii infantili de dumnezeire, pentru bătrânii uitaÅ£i neevanghelizaÅ£i. Pentru păcate, pentru pocăinţă, pentru martiri. Pentru Isus.

SfinÅ£ii trăiesc în lacrimi, religioÅŸii alături de ele. SfinÅ£ii care nu plâng devin asemeni crocodililor. Crocodilii au glande lacrimare, însă n-au lacrimi. Åži dacă nu pot plânge, sfâÅŸie.

Trebuie să plângă ÅŸi predicatorii, dar nu cu „lacrimi de ceapă”, ci cu sudoarea Duhului Sfânt. Să-ÅŸi ude schiÅ£ele cu „apa din cap”, cum vorbea Ieremia, altfel vom continua să vedem prin biserici numai lacrimi tremurătoare - stoarse de bolile din oameni, lacrimi ciudoase - pe care vinovatul vrea să le-nghită, lacrimi argintii -  pe care le arată o îndrăgostită lunii, lacrimi amăgitoare - vărsate de actori pentru a impresiona publicul. Dar..., nu se potrivesc în ochii fericitului de pe munte! Åži-atunci, Dumnezeu poate trimite icoanele să plângă. Însă nu să se ÅŸi pocăiască în locul nostru!

“Ferice de cei ce plâng”, e reÅ£eta Mântuitorului. Fiindcă lacrimile izvorâte din pumnul de ţărână, fac să lucească în ele raza fericirii celeste. “Lacrimile spală”, spune Iorga. Sufletele mânjite de machiajul lumii. Lacrimile ard. Întunecimea păcatului din biserică. Lacrimile topesc. Inimile îngheÅ£ate ale naÅ£iunii.

Azi, prin biserici, unii vor să plângă, dar fără lacrimi! AlÅ£ii chiar plâng, dar fără pocăinţă. Însă lacrimile lor, vor spăla doar impurităţile din ochi, nu ÅŸi pe cele din suflet!

Despre viaţă nu poÅ£i scrie decât cu un toc muiat în lacrimi”, spune Cioran. Despre lacrimi nu vorbeÅŸti, trebuie să le ai. Ele sunt muzică sub forma materiei.

Nu vreau să fiu ca unul dintre aceia care nu au înÅ£eles plânsul, ca regele Saul care varsă lacrimi, dar peste câteva zile îi vine iarăşi cheful de a-l ucide pe David. Vreau să fiu un plângăcios fericit!

Nicolae Geantă