Ciresarii.ro

Jurnal din Africa

Publicat la data de: 13-03-2010

08.03.2010 – Drumul şi aterizarea (luni)

Singurul lucru care nu îmi place la călătoria asta (cel puţin aşa cred acum) este drumul. 12 ore pe drum cu tot cu mersul la aeroport, oboseală acumulată, 8 ore de stat pe scaun, controalele din aeroport, teamă că se pot pierde bagajele. Îmi displac la maxim. Dar întotdeauna după ce au trecut toate, am uitat tot, la fel cum se uită durerile naşterii când femeia îşi ţine noul născut în braţe (aşa cred şi asta... nu garantez!). De data asta drumul nu a fost deloc plictisitor: chiar am reuşit să dorm în reprize bunicele, plus când am fost treaz, prezenţa lui Vladimir garantează un timp extraordinar. Cu siguranţă sunt (cel mai) binecuvântat. Am ajuns cu bine la Tony, bagajele nu s-au pierdut, de controlat nu a controlat nimeni, în schimb am fost lovit crunt de altceva: căldura de care uitasem. Va trebui să mă obişnuiesc cu asta, o voi simţi mult timp.

09.03.2010 - prima zi (marţi)

Prima noapte a fost dezastruoasă. Copiii lui Tony ne-au spus că avem oportunitatea să dormim în camera cea mai răcoroasă din casă. Mi-e greu să îmi imaginez cum o fi în celelalte. Acum am venit în perioada cea mai călduroasă din an. Avem un ventilator în cameră, a mers toată noaptea... aproape fără efect. Această primă zi a fost una de acomodare. Aproape nici nu am ieşit din casă, am fost doar la noul birou. Data trecută când am fost aici, casa în care stăteam era şi birou pentru membrii misiunii şi loc de primire pentru localnicii care doreau bani, vindecare, rugăciune. A fost un dezastru, familia aceasta nu avea nici un fel de viaţă privată. Cred că copiii erau traumatizaţi. Între timp toate aceste lucruri s-au mutat într-o căsuţă închiriată mai în josul străzii. E mult mai bine aşa. Tony a amenajat acolo 3 încăperi de birouri şi vreo 3 camere cu pături pentru studenţii care vin la Şcoala biblică. De data asta mi-am adus camera de luat vederi, aşa că am profitat de ocazie şi l-am înregistrat pe Tony. A fost interesant să ascult de unde şi cum a pornit toată misiunea aceasta, planurile de viitor, viziunea. Am văzut un om foarte matur spiritual, cum rar sunt. Sunt convins că Isus va face lucrări mari aici. Cel mai mult m-a bucurat faptul că se întrevede o relaţie strânsă între Cireşarii şi Glean Ministries. Azi am plănuit ce vom face în aceste zile cât vom sta aici. Din păcate Vladimir, din cauza timpului destul de scurt pe care-l va petrece aici, nu va participa la foarte multe lucruri, dar sunt convins că e suficient de mult cât să se îndrăgostească de Africa. Mâine vom merge să vedem proiectele începute şi locaţia unde se doreşte a fi construcţia misiunii, oraşul Ze. Tot mâine vom mai merge să vedem un caz extrem de deosebit despre o femeie şi un bărbat.

Ziua a trecut repede, spre bucuria noastră a plouat toată noaptea, am înţeles că odată cu acest sezon extrem de călduros, vine şi sezoul ploios. Avantajul este că nu va mai fi chiar aşa de cald, în schimb dezavantajul este că ploile aduc ţânţarii purtători de malarie. Domnu-i bun şi bine-o fi. Nu pot să nu amintesc din nou de timpul petrecut cu Vladimir. Toată ziua cu el, serile în care nu putem adormi, sunt foarte benefice pentru mine. Vreau să învăţ cât mai multe, e un izvor nesecat, şi dacă mă rog ceva, rugăciunea ce o fac este asta "Doamne, ajută-mă să ţin cât mai multe lucruri minte din ceea ce vorbim. Pune-le Tu undeva acolo adânc în mintea mea, şi scoate-le tot Tu afară, la momentul potrivit, atunci când voi avea nevoie de ele...”

10.03.2010 - la Ze (miercuri)

M-am trezit entuziasmat azi. Poate mai mult pentru Vladimir. Abia azi va putea să vadă adevărata Africă, deoarece azi vom fi plecaţi toată ziua prin ţară. Sunt bucuros că-mi voi readuce aminte şi eu cum e aici. Azi vom merge în 3 locuri: într-un sat unde Tony a plantat o biserică, aici vom vizita un frate şi o soră, ambii demonizaţi; la terenul unde s-a început construcţia pentru institutul vocaţional (voi explica mai târziu ce înseamnă asta); la locaţia unde se va construi cartierul general al misiunii din Benin.

În 2008 când am fost aici am participat la plantarea primelor 2 biserici de aici. În ziua de azi în total sunt 5 la număr, biserici mature cu mulţi membri. Datorită unui membru dintr-o astfel de biserică Tony a aflat despre acest caz. A fost o familie bogată, compusă din 4 fraţi. La un moment dat au murit părinţii lor, acest lucru provocând cel mai mare dezastru pentru tinerii rămaşi fără părinţi. E ciudat, aceste lucruri se întâmplă des aici: atunci când mor părinţii, începe războiul averilor. Aceşti tineri, deja mari, la moartea părinţilor lor, au fost blestemaţi de cineva pentru ca ei să moară, astfel averea lor să rămână celor ce au pus blestem peste ei. Fiica aceasta, în jurul vârstei de 26-27 de ani, avea o afacere mare, aproximativ 25 de angajate, maşini de cusut, poate cea mai bogată din regiune. Astăzi stă dezbrăcată, într-o camera de 2m x 1m, nu se mai poate ridica, tremură tot timpul, are 30 de kilograme, mănâncă ce-i dă vecinii, dacă îi dau ceva, iar mintea ei este aproape limpede. Fratele ei la fel, stă întins pe jos, nu se poate ridica, borboroseşte lucruri neînţelese, mintea în schimb, limpede. Al doilea frate deja a murit, iar al treilea a plecat în altă țară, hotărât să lase toată averea celor ce i-au blestemat. Toate aceste lucruri au venit peste ei în decurs de o săptămâna, imediat după moartea părinţilor.

Mi-am adus aminte de îndrăciţii din Gadara. E exact la fel. Posibil aceeaşi legiune, şi în ei. Planurile lui Tony sunt mari, înainte de toate trebuie amenajată casa unde să locuiască aceştia doi, după ce vor fi exorcizaţi. Trebuiesc pregătite lucrurile, deoarece aceştia după ce vor fi eliberaţi nici măcar nu vor putea sta în picioare de slabi ce sunt, atrofiati fiind. Plus, exorcizarea nu se va face în stradă, din cauza că se vor strânge extrem de mulţi oameni, problemă nu fiind curioşii, ci vrăjitorii care vor fi întărâtaţi, atacurile în momentul exorcizării venind nu numai de la demonii din aceştia doi, ci şi din partea vrăjitorilor. Trebuiesc pregătiri speciale pentru asta, aici e vorba despre demoni mulţi, care probabil ies afară numai cu post mult şi rugăciune multă. Am aflat azi că toate vrăjitoriile voodoo din Haiti, Brazilia, America, se trag de aici, din Benin. E ţara cu cea mai mare putere demonică din lume. Aici e iadul, după cum spunea Tony. Rolul nostru în cazul de faţă, pe termen scurt, este să adunăm fonduri pentru a reface casa acestor doi. Am plecat mai departe cu un gust amar şi cu lacrimi în ochi. Abia aştept să mă întorc data viitoare şi să-i pot îmbrăţişa pe aceşti doi tineri, aproape de aceeaşi vârstă cu mine. Cu ce sunt eu mai bun decât ei?

Următoare oprire este în satul unde Tony va construi institutul vocţional. Aici tot satul s-a întors la Isus, acum este o biserică mare. Întoarcerea lor s-a produs în urma operaţiei pe care Tony a suportat-o pentru acea fetiţă care avea o tumoră imensă pe faţă. Fetiţa este în regulă azi şi Dumnezeu a lucrat prin această oportunitate. În biserica asta vom merge zilele următoare pentru a predica. Eu îl voi traduce pe Vladimir din româneşte în engleză, iar Tatiana din engleză în limba lor nativă. Institutul vocaţional este locul unde oamenii vor învăţa să producă mâncare, să înveţe să lucreze ceva. E vorba de 2 proiecte din punctul ăsta de vedere: creşterea puilor, de la incubare până la maturitate, şi producerea uleiului din alune de pământ. Deja o parte din incubatoare sunt finalizate, mai rămâne ca să putem aduce cumva aici maşinile de ulei din Timişoara. Containerul aşteaptă de vreo 2 ani să plece din România şi sunt numai piedici din punctul acesta de vedere.

A treia oprire am făcut-o în Ze, un oraş mare în care a fost făcută o misiune medicală în urmă cu 3 ani. Această misiune a deschis uşile aici pentru Tony, având intrare uşoară şi facilă şi la primar. În acest mod primăria a donat un teren de 5 ha (pentru început doar pe 1.6 sunt făcute actele, urmând ca atunci când se va începe lucrările aici să se facă actele şi pe restul de 3.4 ha) pentru construcţia misiunii. Aici va fi şcoala biblică (nevoia de lideri pregătiţi se dovedeşte a fi cea mai mare în momentul de faţă, Tony spunea că ar fi putut avea 50 de biserici acum, singura problemă rămâne aceeaşi: cine să le păstorească?), un loc de cazare pentru misionari, un campus cu o şcoală pentru copii, spital, şcoală pentru medici, un proiect amplu. Locaţia este cu siguranţă dată de Dumnezeu, este exact ceea ce misiunea avea nevoie: un loc mare în centrul Benin-ului. Misiunea aceasta se îndreaptă mai mult spre interiorul ţării, nu neapărat spre oraşele mari.

Obosiţi, plini de praf şi bătuţi de soare, am ajuns spre seară acasă. Între timp am aflat o veste proastă: copilul nou născut al unul păstor ce l-am întâlnit ieri, a murit la o zi după naştere. Cu ocazia asta am aflat o statistica tulburătoare: fiecare al şaselea copil care se naşte aici, moare. Nepăsarea doctorilor este uluitoare: acest copil a stat în burta mamei 3 zile după ce lichidul amniotic s-a scurs, deşi aici tot ce înseamnă spitalizare se plăteşte. În seara aceasta am fost la spital şi dacă am învăţat ceva de la Tony azi atunci aceasta a fost dragostea lui pentru oamenii lui. E hotărât să se facă dreptate în ceea ce priveşte această nepăsare.

11.03.2010 - prima evanghelizare (joi)

Am ştiut de dimineaţă că după-masă vom pleca la Dejeregbe. De dimineaţă, Benin-ul ne-a întâmpinat cu deosebită căldură. M-am bucurat mult că azi am apucat să merg la internet, am vorbit cu familia, colegii şi cu Alina de la Beius. Alina mi-a spus că dacă nu voi avea grijă de Vladimir să nu păţească nimic, voi avea probleme mari. Sunt nevoit să-i port de grijă. Ziua a trecut repede, sunt foarte bucuros că dimineţile avem timp să ne odihnim, atât eu cât şi Vladimir.

Pe la 4 după-masă am plecat înghesuiţi 11 oameni într-un microbus mic spre Djeregbe. E oraşul în care am făcut prima evanghelizare când am fost data trecută în Benin. Am fost bucuros să revăd locurile unde am plantat prima biserică de aici. Am fost plăcut surprins să văd că e o biserică sănătoasă, cu 54 de membri. M-am simţit ca fiind parte a întoarcerii acestor oameni la Isus. Pe de altă parte, mi-am adus aminte de cea mai mare încercare care am trăit-o în legătură cu Benin-ul. Data trecută când am ajuns acasă în România din Benin, timp de 3 zile am fost distrus. Nu am dormit 2 sau 3 nopţi din cauza fricii. A fost de nedescris ce am simţit, eram atacat de demoni, ştiam sigur asta, îi simţeam deasupra mea, stând culcat în pat. Pur şi simplu eram paralizat de frică, credeam că voi muri. Au trecut aşa câteva zile, şi ne mai rezistând, l-am sunat pe Tony: mi-a spus să iau legătură cu Nicoleta, o altă misionară care fusese în Benin, şi care locuia în Timişoara. Am fost dus la Timişoara şi acolo într-o parcare, Nicoleta împreună cu un bărbat din Agape, s-au rugat pentru mine. Într-o clipă acel duh de frică a dispărut, şi bărbatul a avut un cuvânt pentru mine. Acesta a fost cuvântul: "când ai fost în Benin, la o evanghelizare undeva, cineva te-a blestemat şi a făcut vrăjitorii peste tine". În acel moment mi-am adus aminte că în acest oraş, Djeregbe, într-o seară, a venit la noi un om care mi-a spus că a făcut vrăji peste mine, şi că el este cel mai tare vrăjitor de acolo. Atunci l-am ignorat complet, crezând că "de mine nu se poate atinge, eu sunt al lui Isus". E adevărat, eu sunt al lui Isus, dar dacă diavolul are putere sau nu peste noi, depinde de cât de mult este Cristos în noi, cât de mare este partea pe care El o ocupă în vieţile noastre. Emoţia mea a fost că mă întorc în acelaşi oraş, acelaşi loc, unde acel vrăjitor mi-a făcut mult rău.

A fost o seară extraordinară în care ne-am uitat cca 30 minute la documentarul Transformări (partea în care este arătată un oraş transformat în Kenya), după care Vladimir a predicat în română, eu am tradus în engleză, iar Cojo m-a tradus pe mine în limba locală. La sfârşit s-a făcut chemare pentru predare şi vindecare, au ieşit toţi cei cca 100 de oameni în faţă şi ne-am rugat pentru ei.

Surpriza am aflat-o după terminare. Între cei 100 de oameni, a fost şi cel mai mare vrăjitor din sat... venise să încurce iar lucrurile. La sfârşit s-a predate şi el şi ne-am rugat pentru el. Vom mai avea încă o seară de evanghelizare în Djeregbe şi abia aştept să văd ce e cu el.

12.03.2010 - a doua evanghelizare (vineri)

Recunosc că în dimineața asta am cam lenevit în pat. Mi-au prins bine şi câteva ore de relaxare. Ziua a trecut repede şi la ora 4 după-masă am plecat din nou spre Djeregbe. Am fost curios ce va fi azi. Am continuat să ne uităm la Transformări, după care Vladimir a predicat din nou. E un chin pentru el să trebuiască să predice simplu. Pentru mine a fost uşor cu tradusul. S-a făcut chemare în faţă din nou, oamenii au venit şi ne-am rugat pentru ei, m-a frapat dorinţa lor de a pune mâinile peste ei, pur şi simplu trăgeau mâinile noastre pe capetele lor, ale prietenilor lor. Există culturi în care punerea mâinilor este dorită, importantă, fără ca oamenii să ştie că acest lucru pleacă din Biblie.

Mi-am adus aminte de Berandette, femeia care este cu noi în misiune. Ne-am împrietenit cu ea, ea fiind o fire foarte deschisă. Am aflat istoria ei, tristă, plină de durere şi respingere. La vârsta de 4 ani a fost vândută de părinţii ei în altă ţară, ca şi sclavă. Povestea acestor fete în general este la fel. Sunt vândute ca roabe pentru familii înstărite. În aceste familii ele sunt văzute ca nişte obiecte, animale. În general la vârsta adolescenţei toate sunt violate şi abuzate de stăpânii lor, fără ca cineva să poată să intervină în vre-un fel. La un moment dat reuşesc să plece, se reîntorc în familiile lor, în ţara lor, iar aici tot ce întâlnesc este o respingere acută din partea tuturor. Pentru Bernadette lucrurile au fost aşa. Toată viaţă ei a fost doar un obiect, a crescut de mică fără nici un fel de dragoste. Faptul că ea este preţuită acum, faptul că noi am tratat-o ca şi prietenă, pentru ea acest lucru înseamnă o mare realizare, o restaurare vindecătoare. Ţara aceasta este plină de multe Bernadett-e.

Tony spunea un lucru interesant la un moment dat. Dacă această ţară se va întoarce la Cristos, această binecuvântare se va simţi peste lumea întreagă pentru că de aici se împrăştie în toată lumea blestemul. Dacă oamenii de aici îl vor accepta pe Isus ca Mântuitor, blestemul acela va muri odată cu firea lor veche.

13.03.2010 - zi liberă (sâmbăta)

Sâmbetele şi duminicile sunt de obicei zile libere în cadrul misiunii. Oamenii de aici nu au liber, se frământă şi aleargă la fel de mult şi în weekend ca şi în timpul săptămânii. Dar nouă ne prinde bine, având în vedere că datorită căldurii de aici, neobişnuiţi fiind cu ea, suntem extenuaţi. Azi am avut timp mai mult să meditez la viaţa de aici, am avut timp să vorbesc mai mult cu Vladimir, chiar dacă am stat în casă mai mult, ziua a trecut foarte repede.

Oamenii de aici sunt extrem de ciudaţi. Am stat să urmăresc, încerc să fiu un observator bun şi să găsesc rădăcina problemelor din această ţară. Eliminând problema principală, depărtarea lor de Dumnezeu, am putut să descopăr că în general oamenii nu sunt deloc inteligenţi, au standarde foarte joase din toate punctele de vedere. De exemplu, de când suntem aici, în fiecare zi au fost probleme la maşini. Un microbuz de 15-20 de ani, costă aici 15.000 USD, toate maşinile sunt extrem de scumpe, statul încercând să adune bani mulţi din asta pentru că nu există nici o sursă de venit, nu există fabrici, nu se produce nimic aici. Pentru că maşinile sunt foarte vechi, Tony având două, toată ziua se strică. Problema este una mai gravă, tot le duce la mecanici, dar aceştia nu repară nimic cum trebuie, astfel că o ocupaţie aproape zilnică a lui Tony este să ducă maşinile la reparat. Îl admir pentru răbdarea pe care o are. Aici totul se mişcă încet şi foarte încet. Am fost să cumpărăm ceva tablă pentru a acoperi o clădire, nu am fost decât noi la cumpărături în acel magazin, dar a durat mai mult de o oră ca să cumpărăm tabla. Oamenii nu au aici nici un fel de stres, se poate vedea asta şi pe faţa lor. Totuşi, faţă de când am fost eu ultima dată, lucrurile în ţară au avansat. Preşedintele ţării este un creştin şi acest lucru se poate vedea clar. S-au construit şosele, iar ţara a început să crească din punct de vedere economic. Totuşi, pentru că este o ţară condusă de vrăjitori, preşedintele este atacat foarte mult de vrăjitori, el însuşi fiind până cu câţiva ani în urmă unul dintre conducătorii voodoo-iştilor. Dumnezeu a lucrat minunat şi viaţa acestui om a fost schimbată, şi prin el şi ţara. Sunt foarte bucuros şi din alt punct de vedere. Am avut emoţii în ceea ce priveşte felul în care Vladimir se va adapta aici. Eu ştiam ce ne aşteaptă, am încercat să îi explic şi să îl fac să înţeleagă, dar cuvintele nu sunt suficiente întotdeauna. A trecut o săptămână de când suntem aici şi sunt foarte plăcut impresionat de adaptarea lui. Secretul cunoaşterii unui om constă în timpul petrecut cu acel om. Suntem despărţiţi doar când mergem la baie. În rest, tot timpul suntem împreună şi dacă am învăţat ceva despre Vladimir atunci acel ceva este naturaleţea lui. Am găsit în el un singur om, o singură faţă, o singură atitudine faţă de oameni şi cel mai important pentru mine personal, un altruism real.

Spre seară am fost sunaţi de la Radio Cireşarii pentru a intra în direct într-o emisiune a lui Ciprian Muşat. Îi mulţumesc lui Isus pentru acest prilej, sunt convins că mulţi oameni au fost atinşi de ceea ce s-a spus.

O ultimă experienţă pe ziua de azi am avut atunci când s-a luat curentul. Nu am crezut niciodată că mă voi îndrăgosti de un ventilator. La un minut după ce nu a mai mers, am crezut că suntem în iad. Pentru 30 de minute am suportat cea mai mare căldură de care eu îmi aduc aminte vreodată... A trecut şi asta.

14.03.2010 - biserica (duminică)

Am aşteptat aproape 2 ani pentru ziua de azi. Am avut multe amintiri vii în mine în ceea ce priveşte ultima vizită în Benin, iar una dintre acestea, pe primele locuri, a fost biserica de aici. M-am trezit dimineaţa voios şi nerăbdător. Singura părere de rău care am avut-o data trecută a fost că nu am avut o cameră de luat vederi. Unul dintre copiii lui Tony îmi spunea că pe YouTube nu sunt decât 2 filmuleţe cu Benin-ul. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, oricum, cu siguranţă sunt puţine. De data asta am venit "înarmat" să imortalizez tot ceea ce cred că e important. Biserica de aici face parte din Assembly of God. Mi s-a părut a fi o biserică vie, cu aproximativ 1000 membri care se întâlnesc în două ture. Am ajuns la biserică şi timp de aproximativ 30 de minute s-a ţinut un studiu biblic, împărţiţi fiind în 3 zone ale bisericii. Nu am înţeles mare lucru, aşteptam nerăbdător să înceapă programul propriu-zis. La terminarea studiului a sunat o sirenă ciudată, ca alarma la fabrică. A venit unul dintre lideri şi programul a început cu nişte anunţuri care au durat spre surprinderea noastră cam 45 de minute. M-am gândit atunci că asta poate este din cauza necesităţii de comunicare, oamenii se văd destul de rar, posibilitatea de comunicare este greoaie aici. Când au început să cânte, eram în al nouălea cer. Priveam la închinarea acestor oameni, au dansul şi muzica în sânge, se nasc cu ele, au fost atât de liberi în manifestări, se bucurau, toţi erau cu zâmbete pe feţe, mi-aş fi dorit să fie toată biserica mea aici, am avea atât de multe de învăţat de la ei. Mi-am adus aminte de povestea cu ritmurile africane, ritmuri păcătoase şi demonice. Nici vorbă de aşa ceva. Îl puteam vedea pe Isus în fiecare din aceşti oameni care se închinau pe aceste ritmuri. Isus nu are nici o treabă cu ritmul muzicii noastre, Isus are treabă cu inima noastră. Gusturile noastre muzicale sunt cu totul altceva. E la fel ca şi cu îmbrăcămintea, mâncarea, nu ne poate place la toţi acelaşi lucru. M-a frapat felul lor de a pune în aplicare dărnicia. S-a făcut colecta şi toată biserica a venit în faţă, ordonat, dansând pe muzică unul în spatele celuilalt, să pună bani în cutiile care erau în faţa scenei. A fost extraordinar. Plângeam şi mă uitam la Vladimir. Am citit încântare pe faţa lui, am fost împliniţi şi mângăiaţi, l-am văzut şi azi pe Isus. A urmat o predică de circa 25 de minute, după care toţi oamenii, bucuroşi, au plecat spre casele lor. Azi a fost o zi specială la biserică, de două ori pe an biserica aduce un fel de recunoştinţă pastorilor. Pentru ziua de azi au hotărât ca biserica să strângă bani să cumpere terenuri de casă pentru doi pastori care stăteau în chirie. Un gest frumos, bun de luat în seamă, cu siguranţă acei pastori îşi pot da seama că biserica îi iubeşte, cu siguranţă dragostea aceasta va fi returnată, toată lumea având de câştigat.

Un alt lucru pe care l-am aşteptat a fost oceanul. După-masă am plecat cu toată familia la ocean. Pentru două ore am avut ocazia să ma lupt cu valurile de doi metri ale Atlanticului agitat. Am avut ocazia să întâlnesc câteva persoane albe, trist fiind să aflu că sunt aici doar pentru voodoo. Feţe tinere venite pentru senzaţii tari, hotărâte să experimenteze tot ce continentul negru le poate oferi, atrase fiind de Satan în cursa vrăjitoriei şi a sex-ului.

Cina am luat-o într-un restaurant libanez cu bufet suedez, loc unde toţi albii de aici vin să cineze datorită siguranţei în ceea ce priveşte sănătatea mâncării. A fost o zi plină, am adunat forţele necesare pentru săptămâna viitoare, vom călători mult, va fi o săptămână grea. A trecut deja o săptămână de când suntem aici, începe să se acutizeze dorul de familie, biserică, frig şi restu…

15.03.2010 - la Guencome (luni)

De când am plecat din ţară eram hotărât să fur cât mai multe aici. Nu de la beninezi, ci de la Vladimir. Nu lucruri materiale şi spirituale. Mi-a promis din România că mă va învăţa aici să predic. Sunt convins că asta nu se întâmplă în câteva zile, dar cel puţin ştiu de unde să încep şi spre ce să mă îndrept. Prima săptămână a fost destul de aglomerată aşa că am hotărât să lăsăm lucrul acesta pentru săptămâna care a început azi. Şi în seara aceasta am fost la evanghelizare, dar dimineaţa am folosit-o pentru predică. Vladimir a început să lucreze la o predică de-a lui ce o va spune duminică după ce va ajunge acasă, aşa că am folosit timpul pentru a participa la naşterea acestei predici, presărată cu o grămadă de sfaturi şi tehnici homiletice. Îmi doresc mult să învăţ să predic, nu neapărat pentru performanţa mea, ci pentru a putea să învăţ biserica cât mai bine Cuvântul Domnului. Îmi iubesc biserica foarte mult, sunt pasionat de ea, şi chiar îmi doresc ca lucrurile să meargă aşa cum vrea Domnul. Vreau să mă las la dispoziţia Lui, aşa cum am făcut-o până acum, ca această biserică să fie una în care oamenii să fie transformaţi, vindecaţi, eliberaţi, binecuvântaţi. Până acum e aşa, dar lucrurile vor lua amploare şi tot ce facem trebuie să facem cu înţelepciune. L-am găsit pe Tony un om foarte matur în ceea ce priveşte organizarea misiunii de aici, viziunea de ansamblu asupra unei ţări întregi, am învăţat multe aici de la amândoi. Îmi place foarte mult să ascult şi să vorbesc mai puţin. Îmi dau seama că ascultând oameni mari înveţi de la ei, în timp ce atunci când vorbeşti cu ei, nu primeşti aproape nimic... Aleg să ascult. Sunt binecuvântat că-i am în jurul meu şi trăiesc, chiar dacă pentru o perioadă nu foarte lungă, cu oameni ca Tony şi Vladimir. După-masă am plecat spre Guencome, satul natal al lui Edith. Am văzut-o pe Edith, este extraordinar ce au reuşit să facă doctorii cu ea. Faţă de cum a arătat, acum este o cu totul altă persoană. Am filmat-o şi i-am făcut poze ca să fie o mărturie. Oamenii de aici ne-au primit cu o căldură sufletească imensă. Şeful satului a venit la noi şi ne-a îmbrăţişat, puteam să simt dragostea lui peste noi. Am cântat din nou, am predicat, ne-am rugat pentru oameni şi am dansat. Interesant este că atunci când un alb începe să danseze, toată lumea se apucă la dansat, ei ar dansa la fel de tare şi dacă nu am fi noi acolo, dar am păţit asta şi la biserică, pentru că un alb a fost acolo, ei sunt mai "domoliţi" din punct de vedere al dansatului. Ei au început să danseze mai domol, dar când m-am alăturat lor, nu mai puteau de bucurie, dansau cum ştiau ei cel mai bine. A fost o zi minunată din nou. Mâine vom merge din nou în acelaşi sat, pentru aceşti oameni e aşa de important să fim una cu ei, o mângâiere de-a noastră peste capetele lor înseamnă o amintire de lungă durată pentru ei. Din nou, când m-am rugat pentru ei, pur şi simplu îmi trăgeau mâinile să mi le pun şi peste capetele lor, să mă rog pentru ei. Stăteam printre ei şi plângeam, se înghesuiau să îi binecuvântez, să mă rog pentru ei, încercam să ascult să văd ce îmi spune Domnul să mă rog pentru ei, şi tot ce îmi răsuna în minte era doar atât: să îi binecuvântez, că nimeni nu a făcut-o până acum.

16.03.2010 – Oraşul pe apă (Ganvie) - marţi

Data trecută când am fost nu am apucat să merg la acest oraş de pe apă. Mi-am dorit mult să ajung acolo, acum a fost un moment potrivit, mai ales că şi aici se va planta o biserică. Nici nu am apucat să mâncăm dimineaţa că am şi plecat ca să ajungem înapoi în timp util pentru a merge din nou seara la evanghelizare în Guencome.

Oraşul pe apă (Ganvie) are o istorie interesantă, ca toate lucrurile de aici, legată de voodoo. Aproximativ în anii 1700 a avut loc un război între două triburi. Cel mai slab a fugit de cel mai tare şi singurul loc unde a putut fugi a fost pe apă. Pentru că în tribul cel tare există frica că un demon al apelor îi poate nimici, ei s-au oprit la mal. În ziua de azi locuiesc în acest oraş aproximativ 30.000 oameni. Aproape totul este suspendat pe pari de fasole J. M-am tot minunat cum nişte beţe înfipte într-o apă adâncă de 1-1.5 m pot să ţină deasupra apei colibele acestor oameni. Practica arată că se poate. Din loc în loc mai este câte un petec de pământ creat artificial prin aducerea nisipului din alte părţi cu barca. Au aici de toate, şcoli, biserici celeste islamice, magazine, am văzut chiar şi un fel de piaţă pe apă, oamenii vindeau şi cumpărau în bărci. Fiecare bărbat care doreşte să se căsătorească este obligat să cumpere sau să facă soţiei lui o barcă, scobită în trunchi de copac. O altă ciudăţenie de aici, toţi bărbaţii sunt pescari, femeile parcurg aproximativ 2-3 ore până la mal pentru a duce peştele pescuit de soţii lor. Lucrul ciudat constă în faptul că soţul vinde peştii pescuiţi de el soţiei. Soţul vinde soţiei, soţia îi vinde în piaţă şi pe banii câştigaţi în piaţă ea cumpără de mâncare. Soţul la începutul anului, din banii câştigaţi, dă bani soţiei care e obligată să îl hrănească un an de zile. Copiii sunt în grija mamei, e problema ei ce va da de mâncare copiilor. Ciudat, o lume pervertită de diavol, în care familia este o afacere, nu este loc de dragoste, spuneam de acum doi ani, să iubeşti pe cineva este josnic şi este ruşine. Familiile sunt constituite de părinţi, căsătoriile sunt comandate. Trist şi dureros. După vizitarea oraşului şi după încă o oră de mers cu barca, am ajuns la mal. Am mai trecut printr-o experienţă interesantă atunci când am luat fiecare câte o motocicletă ca şi taxi. Sincer, cred că aceşti oameni sunt printre cei mai buni motociclişti din lume, ca să mergi pe aici cu motocicleta este un risc zilnic, o aventură, am văzut şi câţiva căzând.

Spre seară ne-am întors unde am fost şi ieri, în satul unde Tony a zidit nişte clădiri pentru creşterea puilor, satul lui Edit, fetiţa cu tumoră care a fost operată. De data asta a predicat Tony, în schimb noi ne-am rugat pentru oameni, a fost o ungere specială peste noi azi, oamenii au venit rând pe rând la noi, îşi mărturiseau păcatele, i-am binecuvântat şi am chemat numele Domnului peste ei. Pentru că azi, din nou, ca în fiecare zi de altfel, maşinile lui Tony s-au stricat, am mers în acel sat cu un taxi, bucuria a fost că şi şoferul de taxi s-a predat Domnului. Din nou am avut o zi binecuvântată.

17.03.2010 – Templul pitonului (Ouidah) şi evanghelizare (miercuri)

La prima oră, tot nemâncaţi, am plecat spre Ouidah, un oraş dezvoltat cu istorie lungă şi zbuciumată. Ouidah a fost oraşul de unde plecau sclavi în toată lumea. Primii care au ajuns aici au fost portughezii, urmaţi de englezi, francezi şi olandezi. Toţi au avut un singur scop: transportarea a cât mai mulţi sclavi spre lumea civilizată. Am fost la muzeul din Ouidah şi pentru o oră am văzut cam tot ce înseamnă istoria acestei ţări. Am aflat cu tristeţe că aceşti sclavi erau vânduţi chiar de regii lor, nu albii îi culegeau, ci chiar de cei dintre ei, negrii erau vânduţi de către negri contra unor sume de bani sau obiecte derizorii. Ca şi o concluzie reală după ce am plecat de la muzeu, Vladimir a spus: „pentru că oamenii aceştia s-au împrăştiat prin sclavie în toată lumea şi ajutau pe lângă casă, a însemnat o pierdere mare pentru toată lumea datorită faptului că ei au dus voodoo cu ei peste tot pe unde au ajuns”. A fost modalitatea prin care diavolul a pervertit toate civilizaţiile unde ei au ajuns. Mă gândeam la Portugalia, pe vremea sclaviei o ţară puternică, printre cei mai buni navigatori, au descoperit o marte parte din lumea de azi, dar azi... o ţară neînsemnată. Poate nu are nici o legătură, poate mă înşel, dar eu cred că blestemul acestor sclavi i-a urmat.

După ce am plecat din muzeu, ne-am îndreptat spre templul pitonului. Ca peste tot în Benin, sincretismul, amestecarea religiilor a fost frapantă: în faţa templului pitonului stătea o biserică catolică, oamenii dimineaţa merg la biserică, iar după ce ies din biserică se duc în templul pitonului şi aduc jertfe. Înainte să intrăm în camera şerpilor, paznicul lor ne-a adus un minunat piton de vreun metru pe care şi eu şi apoi Vladimir ni l-am pus în jurul gâtului, trăind o experienţă de neuitat. Yak... Am intrat în templu, aici aproximativ 15 şerpi mari stăteau pe jos, am păşit printre ei emoţionaţi. Ţin să menţionez că nici unul nu aveau veninul scos. Pitonul omoară prin strangulare J.

Ne-am întors spre casă, ne-am odihnit vreo două ore după care am plecat din nou spre evanghelizare. De data asta am fost la mini bisericuţa plantată de Tony la marginea Cotonou-ului. A fost una dintre cele mai minunate seri, plină de prezenţa Duhului Sfânt. Ne-am rugat pentru oameni, i-am îmbrăţişat, i-am mângâiat, au fost mai mulţi ca niciodată, mai deschişi ca niciodată, abia aştept să vină ziua de mâine să mergem din nou. În fiecare locaţie mergem de două ori, asta e regula de bază.

Cele mai triste lucruri în ziua de azi au fost discuţiile cu Bernadette. Am stat aproximativ două ore de vorbă cu ea amândoi (eu şi Vladimir). Ne-a povestit viaţa ei, inimaginabil de traumatizantă. Are 3 copii, al 4-lea a murit la naştere în noiembrie. Are 28 de ani, soţul ei 41. La vârsta de 5 ani a fost dată de părinţii ei unui unchi în Nigeria care o bătea crunt şi o maltrata. A fugit de la acest unchi la o verişoară, aici la fel, muncea pe rupte, abia dacă primea ceva de mâncare. Până la vârsta de 17 ani nu a fost altceva decât o sclavă folosită de stăpâni în orice fel doreau ei. La 17 ani a fugit acasă în Togo, dar tatăl ei a murit după doi ani şi din nou viaţa ei nu mai avea nici un sens. S-a căsătorit cu un bărbat doar pentru că nevoia de protecţie a ajuns să fie cea mai mare nevoie a ei. Acum trăieşte din nou o viaţă de coşmar, îmi spunea cu tristeţe, toţi bărbaţii din Benin sunt „useless”. Familia ei are un venit de aproximtiv 40 euro pe lună, din care chiria casei în care stau este 15 euro. Împreună cu ei mai stă şi soacra ei care nu face decât să îi facă şi ea zilele amare. Am plâns când mi-a spus că doar atunci este fericită şi uită de toate, când pleacă de acasă în misiune cu noi sau la biserică. Bernadette e un caz particular, probabil că am putea găsi şi în România vreo fată care să fi trecut printr-o parte din lucrurile acestea, singura problemă este că aici aceste vieţi le trăiesc o mare parte din femei. Aici aceste lucruri sunt o maladie peste ţară.

18.03.2010 – Proiecte şi evanghelizare (joi)

Având în vedere că mâine va fi plecarea spre ţară, azi am hotărât să stăm în jurul mesei mai mult şi să stabilim exact proiectele care sunt aici de făcut, terenurile şi clădirile bisericilor, a şcolii biblice, a institutului vocaţional, şi tot ce înseamnă din punct de vedere financiar aceste lucrări. Sumele nu sunt foarte mari, aşa că sunt şanse reale ca să se poată face aici aceste lucrări. Tot mai mult încep să cred că până la urmă cam acesta este rolul românilor, să ajutăm financiar aici, pe lângă predatul la şcoala biblică. Sunt 5 biserici plantate, doar două au teren, iar pentru restul trebuie cumpărat, un teren costă aproximativ 2000 USD. O clădire ce ar trebui ridicată costă cam 5000 USD, deci pentru o biserică, un total de aproximativ 7000 USD ar fi suficient, aceasta fiind o sumă nu foarte mare nici pentru români, dacă ne punem umăr la umăr. Tony ar fi putut avea până acuma zeci de biserici plantate, dar o problemă mare reprezintă clădirile. Am văzut concret aici, oamenii vin la Isus cu duiumul, am fost în toate serile acestea la evanghelizare şi foarte mulţi s-au predat în fiecare seară, problema rămâne ca peste tot, aici mai adâncă decât la noi poate: „ce facem cu aceşti oameni?”. Trebuiesc pastori pentru cei ce se predau, trebuiesc biserici, Tony este implicat sută la sută, nu ştiu cum mai rezistă el, familia lui, având în vedere că viaţa lui este plină ochi de când se trezeşte până când adoarme. E neaparat să punem umărul toţi, e modalitatea cea mai eficientă de a grăbi venirea lui Isus, probabil că nicăieri în lume oamenii nu vin aşa de mulţi la Isus ca aici, procentual vorbind. În această ţară (poate în toată Africa, dar statistic eu nu ştiu decât despre Benin acum) 40% din locuitori au sub 20 de ani. Este un procent extrem de mare, este una din ţările cu cea mai mare natalitate. Ca şi contrast, România are aproximativ 40% de pensionari, suntem o ţară bătrână, lipsită de copii.

După ce am văzut proiectele şi am discutat, am stabilit cu Tony că şi eu aş putea pleca mâine împreună cu Vladimir, încă nu s-a reuşit să se pună la punct ca săptămâna viitoare să înceapă şcoala biblică. M-a bucurat gândul că sâmbătă aş putea fi din nou cu familia, mai repede decât am crezut.

Seara am fost din nou la evanghelizare tot aici în Cotonou, unde Tony a plantat o biserica „strategică” din punctul lui de vedere. A fost la fel, o seară binecuvântată, ca întotdeauna.

Vladimir Pustan şi Cristi Galea

« înapoi