Suflete, te-am luat aici cu mine,

în singurătăţile senine,

unde nu-i aproape, nici departe,

nici fiorul gândului de moarte.

Moartea a murit de mult în noi;

zarea depărtărilor s-a scurs şuvoi

şi din toate-acestea au rămas

doar întinderile albe, fără glas.

Suflete, de vezi cumva o stea,

cea mai palidă din câte sunt cu ea,

unde sferele îÅŸi încetează cântul,

suflete, acolo e pământul.

Oamenii domnesc, dar nu-s stăpâni,

ci sunt sclavii zilelor de mâni;

cântecele lor sunt doar scântei,

căci ei cântă numai pentru ei.

Ei nu au văpăi clocotitoare

să topească-a zărilor strânsoare;

dincolo de ei nu cunosc zbor

ÅŸi de-aceea cântecele mor.

Suflete, te-am luat aici cu mine

în singurătăţile senine,

să-nchinăm Stăpânului din stele

zvon din zvonul cânturilor mele.

Valeriu Anania