O cântare a neputinÅ£ei

Un colţ s-a desprins din speranţele mele

şi s-a prăbuşit peste sufletul meu, strivindu-l,

aÅŸa cum piatra striveÅŸte o sămânţă.

Zadarnic în neputinţă mă vaiet ÅŸi strig către tine,

căci nu înÅ£eleg de ce Te prefaci că nu mă auzi (?)

Caută spre mine când Te strig, Doamne,

căci sunt părăsit şi sărac

iar duşmanii mei sunt fără număr.

Sunt pui căzut din cuib în iarba udă,

zadarnic trupu-mi firav se zbate şi asudă

când mă pândesc din tufe, cobe glasuri de Iudă.

Degeab’- ai mei mă-ndeamnă cu-aripi fâlfâitoare

să mă ridic în aer, că nu mă simt în stare!

A’ mele crude aripi de puf ÅŸi de cotoare

le folosesc prin frunze ca bonturi de picioare

ÅŸi sunt la îndemâna oricărei târâtoare…

Doamne, nu-mi tot pomeni

De păcatele tinereţilor mele

şi nu-mi tot pomeni de neştiinţa mea,

fă-mă să nu fiu ruÅŸinat ÅŸi de râsul vrăjmaÅŸilor mei.

Căci n-am stat pe scaun în adunarea

deşertăciuni

ÅŸi nu m-am cârdăşit cu cei ce viclenesc.

Fă-mă să cred, Părinte, că totul durează,

că toate-n lumea asta au numai început,

că sufletu-mi strivit

se va întoarce iarăşi, odată ÅŸi odată,

în cuibul mamei mele din care am căzut…

Cluj-Napoca, 1 februarie 1999