o cântare a întrebărilor

Ce mare ÅŸi puternic eÅŸti, Doamne,

că eu pier înainte de a ajunge în calea Ta…

Åži nu mă simt în stare

să ridic la înălÅ£imea genunchilor

nici măcar un fulg căzut din aripile Tale

care umbresc pământul…

Un singur fir de păr din sprâncenele Tale

m-ar ostoi ca pe-un copil ce-n faşă-l leagă doica,

iar privind măreţia Lucrărilor Tale

sunt prizonier ca  marea când se închide scoica.

Ca bufniţa ce noaptea vede a cerului culoare,

iar dimineaţa-i oarbă,

sunt orb ÅŸi eu

şi nu pot să dezleg misterul Tău

ÅŸi a Luminii splendoare.

Oare ce sunt eu, Doamne, să-ţi aminteşti de mine (?)

oare ce sunt eu, Doamne, ca să mă cercetezi (?)

de ce nu mă pot ridica deasupra speranţelor mele (?)

şi de ce nu pot cădea mai jos de nădejdile mele (?)

de ce-mi lovesc fruntea de stele

ÅŸ-apoi cobor să scurm în rădăcini,

de ce odată sunt fructul cunoaşterii

ÅŸi-odată sămânţă căzută-ntre spini... (?)

Te caut în munÅ£i ÅŸi pe întinsele ape, năuc,

iar Tu neclintit, aproape de mine, continui Lucrarea,

cu vântul mă baÅ£i

şi cu ploaia mă speli ca pe-un prunc,

cu o mână pe drum mă îndrepÅ£i

ÅŸi cu alta-mi întuneci cărarea…

Iar gândul plecat se-ntoarce la gând

ÅŸi cântu-ntrebării se-ntoarce la cânt.

Mă simt o sămânţă în pârg

ce cade din pom pe-un mormânt…

                                   Cluj-Napoca, 20 februarie 1999

Dorel ViÅŸan