Doamne, când m-ai zidit
Se vede c-aveai lutul pe sfârÅŸite…
Ne-ncăpătorul bulz, oricât l-ai frământat
Adăugând prisosul ce mai era
Pe binecuvântata-Å¢i mână ÅŸi pe deÅŸte,
Nu putea Å£ine-n el, un suflet generos ÅŸi darnic…
Åži-atunci, ca orice gospodar zelos ÅŸi harnic,
L-ai căptuşit cu lătunoaiele care-au rămas:
O cloşcă urzicată, cu un grumaz de bivol
Şi-o buruiană de pripas.
Asemeni răbdătorului malac
Îmi rumeg gândul ÅŸi urâtul vieÅ£ii
Åži în genunchi îmi duc tânjala
Trăgând a soartei povară ÅŸi vamă,
Cloşcă neliniştită care presimte uliul
Åži-ar strânge puii lumii sub aripă de mamă.
Dar când mă părăseÅŸti, mă strâng în mine
Åži lutul facerii rămâne singur,
PărtaÅŸ, ce se dezice de sfânta-Å£i simbioză…
Cu cât îl baÅ£i mai rău
Cu-atât se lasă-n sine
Åži se preface-n frunză plăpândă de mimoză…
Cluj-Napoca, 15 martie 2000
Dorel ViÅŸan
« înapoi
