A treia cântare a întrebărilor

Când am ajuns cu greu pe ţărmul Mării Mele,

Părinte mi-ai mai dat o şansă;

Ca să găsesc în prund adânc săpate

Destine vechi ÅŸi taine de vremuri scufundate…

Iară când paÅŸii m-au purtat la Stâncă

Din rănile ÅŸi-nfrângerile lor

Am găsit trepte dăltuite, încă…

Åži mă gândeam la câÅ£i au plâns

Peste mult încercatele (mereu) verginele nisipuri,

Unde e rândul meu să plâng

Åži să las loc să plângă ÅŸi-alÅ£ii-n timpuri

Acoperiţii de-aceleaşi stele,

De acelaÅŸi vis ÅŸi aceleaÅŸi năruiri…

Oare de ce nu poţi să-mi ştergi păcatul

Åži mă obligi să fac ÅŸi eu ce-a făcut altul…

Îmi pui pe aceeaÅŸi cumpănă ÅŸi sârg, ÅŸi răni

Åži trupul mi-l închingi cu asudate hamuri

Când strâng recolte hâde din pădureÅ£e ramuri...,(?)

Ca pe-un catâr mă potoleÅŸti, cărând  străvechi blesteme

Şi-apoi mă ningi cu mirt şi crizanteme...,(?)

M-am zăpăcit de tot, Părinte, că nu mai ştiu:

Tu Te cobori în lutul meu din când în când

Ori mă ridici pe mine ÅŸi-mi faci rând

Să prind un fir de praf din Slava-ţi, Doamne,

Când mă aÅŸezi amăgitor, în rame de icoane.

Doar cel ce ieri a suspinat e-n drept să râdă azi

Şi leagă răni străine şi dureri

Doar cine geme-n tainiÅ£e cu talpa pe grumaz…

Căci omul nu-i înfrânt când plânge,

Nici când e sângerat sub bice

Nici când îl prind în lanÅ£uri ÅŸi lăcate

Nedrepte ÅŸi făţarnice înscrise…

Dar e zdrobit definitiv

Când a pierdut rostul străbun ÅŸi propriile vise…

Mărtineşti, 15 ianuarie 2001

Dorel ViÅŸan