AÅŸa mă ÅŸtiu: strâmb, ÅŸubred, cu vârf ÅŸi crengi uscate,

Un pom al făr’delegii rodind mai mult omizi;

Mi-au zugrumat lumina liane-nfăşurate

Să-ÅŸi spânzure în mine ciorchinii de păcate,

Cât n-ajung să dea-n floare câÅ£iva boboci timizi.

Sunt bun de-acum doar numai spre veşnica văpaie?

O, Doamne, ia cuţitul curăţitor şi-apoi

În suverana-Å¢i milă retează, smulge, taie,

De mrejele viclene pierdutul trunchi despoaie

Åži din dumnezeiasca-Å¢i stihie-i treci altoi.

Vasile Voiculescu