Simt sufletul cum prin adâncul din mine curge ca un râu,
Ce-ÅŸi mână turburele-i ape spre-o neÅŸtiută mare moartă,
Când prin deÅŸerturi blestemate ÅŸi când prin holde mari de grâu,
Închis în albia vieÅ£ii, încolăcită ca o toartă.

Cu vaduri largi şi limpezişuri lin revărsate peste prund
Să-l poată trece oriÅŸicine, în toată voia, cu piciorul,
Sau cu vultori nebănuite şi ochiuri repezi, fără fund,
E-atât de îngheÅ£at pe-alocuri că nu-l poÅ£i sparge cu toporul.

Departe, la o cotitură, un Înainte-mergător,
Cu mâna dreaptă ridicată în semn de mistică minune,
Veghează tainic peste ape şi ochiul lui fulgerător
Străluminează mâlul negru, înseamnă aurul ÅŸi spune:

"Nu ÅŸtiu în piscul sterp, de unde Å£âsneÅŸti, nici cine te-a suit,
Nici cine-alături cu scâteia te-a pus în cremenea pustie,
Şi-apoi te stoarce şi te-mpinge pe praguri, nezăgăzuit,
Ca iar din ÅŸesuri să te-nalÅ£e în munÅ£i, aÅŸa de-o veÅŸnicie...

Nu-ntreb ce ţări vei mai străbate călătorind astfel mereu,
Nu-ţi număr morile pe ţărmuri şi dacă marea e aproape,
Dar, suflete, tu azi eÅŸti râul în care-un Fiu de Dumnezeu
Va coborî să se boteze ÅŸi, gol, sălăşlui-va-n ape!" 

Vasile Voiculescu