Copiii învaţă ceea ce trăiesc

Un vechi proverb chinezesc ne învaţă că: ”Viaţa unui copil este ca o bucată de hârtie pe care fiecare trecător scrie un semn. Noi nu-i putem învăţa pe copii respectul de sine. Noi doar îi putem ajuta să-l descopere în sine prin fapte pozitive pe care ei le însemnează pe tăbliţele memoriei. Întreaga motivaţie pozitivă îşi are rădăcina în stima de sine, dezvoltarea căreia, la fel ca toate celelalte abilităţi, necesită practică. Gândeşte-te la stima de sine ca la un scaun cu patru picioare.

Un simt al apartenenţei. Primul picior al stimei de sine este sentimentul că aparţii la ceva. Noi toţi avem o dorinţă puternică şi profundă de a aparţine de ceva care este mai mare decât noi. Această necesitate pe care psihologii o numesc impuls de afiliere, cuprinde oameni, locuri şi posesiuni. Instinctul nostru de apartenenţă - pentru a fi dorit, acceptat, a fi o sursă de bucurie, a fi iubit(a), este extrem de puternic. Acest instinct explică legătura cu familia extinsă, prietenii, colegii de echipă. Mai explică şi de ce unii adolescenţi se alătură unor bande. Ei vor să aparţină de ceva, chiar dacă e ceva rău.

Fă astfel încât copiii tăi să fie mândri de familie, iar casa ta să fie un loc unde ei să se simtă în siguranţă, iubiţi şi bineveniţi. De asemenea, fă astfel încât casa ta să fie un loc unde ei să vrea să-şi aducă prietenii şi nu unul pe care ar vrea să-l părăsească cât mai repede cu putinţă.

Un sens al identităţii individuale. Al doilea picior - şi ceva complementar la sensul de apartenenţă, este sensul identităţii individuale. Nici o fiinţă umană nu este la fel cu alta, nici măcar gemenii identici. Noi toţi suntem combinaţii unice de talente care nu au existat niciodată înainte şi care nu vor mai exista în acelaşi ambalaj. (Asta explică de ce cei mai mulţi părinţi cred că copiii lor au venit de pe alte planete!)

Observă-ţi copiii cum cresc şi se joacă. Urmăreşte stilurile lor de învăţare. Vezi ce le place să facă în timpul lor liber. Ajută-i să-şi descopere talentele lor pozitive unice şi ajută-i să-şi creeze deprinderile. Notele de la şcoală nu sunt în mod necesar o măsură a talentelor, ci mai mult a disciplinei, memoriei şi a anvergurii atenţiei.

Un sens al valorii. Al treilea picior al stimei de sine este un sens al valorii, sentimentul că sunt fericit că eu sunt eu, cu genele mele şi cu baza mea, trupul meu, cu gândurile unice. Fără propria noastră aprobare, avem puţin de oferit. Dacă nu simţim că merită să ne iubim aşa cum suntem, va fi greu să credem că alţii ne iubesc şi îi vom vedea pe alţii numai ca evaluatori sau judecători ai valorii noastre.

Arătaţi copiilor voştri iubire necondiţionată. Separaţi cu grijă pe cel care face de fapta sa şi pe performer de performanţa sa. Mesajul: “Eu te iubesc pe tine, indiferent de ce se întâmplă şi sunt întotdeauna aici pentru tine” este unul esenţial pentru dezvoltarea unui sens de valoare intrinsecă la copii. După fiecare dojană, fă-i să ştie că îi iubeşti.

Înainte ca ei să meargă la culcare în fiecare seară, asigură-i din nou, că indiferent de ce s-a întâmplat în aceea zi, tu îi iubeşti în mod necondiţionat.

Sensurile sănătoase de apartenenţă, identitate şi valoare îşi au rădăcinile în valorile de miez interioare, intrinseci şi sunt opuse motivaţiilor externe, de multe ori materiale. Fără ele, noi depindem în mod constant de alţii pentru a ne reface rezervele de stimă de sine, dar în acelaşi timp vom avea şi tendinţa de a-i bănui pe alţii de motive ascunse. Vom fi incapabili să acceptăm sau să respingem părerile celorlalţi aşa cum sunt ele exact, noi vom fi în apărare faţă de critică şi suspicioşi faţă de laude - şi nici oricât de multe laude nu vor putea înlocui calităţile care ne lipsesc nouă.

Sensurile sănătoase de apartenenţă, identitate şi valoare sunt de asemenea esenţiale pentru ca să crezi în visurile tale. Asta este esenţial în vremurile grele când nu ai decât un vis de care te poţi agăţa.

Un sens al controlului şi competenţei. La începutul carierei mele în psihologia motivaţională, eu mai credeam că scaunul metaforic va sta ferm pe cele trei picioare descrise mai sus, în special fiindcă ele cuprind valori de miez intrinseci. Mi-a trebuit mult timp şi cercetări pentru a-mi da seama că mai este necesar şi un al patrulea picior - unul foarte important.

Există multe motive pentru care astăzi puţini americani care sunt în licee, colegii şi universităţi cred că ei sunt născuţi ca să învingă. Sprijinul familiei extinse – dar în multe cazuri şi cel al familiei nucleu - începe să dispară. Modelele de roluri sunt tot mai nesănătoase. Media comercială bombardează în continuu minţile tinere tot mai insistent cu crime, violenţă, hedonism şi alte forme bolnăvicioase de distracţie. Dar oricare ar fi explicaţia, nu pot să apară şi să se dezvolte cetăţeni şi lideri constructivi fără imaginaţia creativă care le serveşte drept combustibil mental, de aceea temerile, frustrările şi ezitările pe care le văd şi le aud la cei tineri, constituie un motiv de îngrijorare. Viitorul, aşa cum şi-l închipuie ei acum, nu-i va ajuta să ajungă nici la fericire şi nici la succes.

Al patrulea picior este auto-eficacitatea, o credinţă funcţională în capacitatea ta de a controla ceea ce ţi se întâmplă într-o lume schimbătoare şi nesigură. Sensul de valoare poate să-ţi dea puterea emoţională pentru aventură, dar ai nevoie de această auto-eficacitate – sensul de competenţă şi control - pentru a crede că vei putea reuşi. Din acest motiv este atât de important să le dai copiilor tăi răspunderea unor sarcini mici pentru ca ei să poată învăţa că alegerile şi eforturile lor duc la consecinţe şi succese. Cu cât mai multe succese vor avea, cu atât mai multă experienţă vor acumula, cu atât mai multă încredere vor căpăta - şi cu atât mai multe responsabilităţi noi vor voi să-şi asume.

Dă-le sarcini casnice specifice pe care ei să le poată îndeplini şi să fie mândri de ele. Învaţă-i că problemele şi dezavantajele lor sunt numai neplăceri temporare şi experienţe de învăţare. Accentuează asta în mod constant: micile insuccese nu sunt eşecuri.

Dacă copiii au o viziune a eşecurilor ca experienţe de învăţare, ei pot să-şi dezvolte o atracţie către noi provocări şi vor fi mai puţin temători să încerce noi abilităţi. Deşi ei apreciază complimentele, folosul important reiese din credinţa lor proprie că ei aduc contribuţii valoroase la viaţă, conform standardelor lor interne proprii.

Într-o viaţă/piaţă globală tot mai competitivă, fiecare membru nou, tânăr al forţei de muncă trebuie - în mod simplu şi natural - să creadă că el sau ea este un conducător de echipă, un individ puternic, independent, care îşi poate valorifica aceste calităţi prin producţie şi servicii excelente. Datorită presiunilor crescânde pentru profit şi necesităţii de a face mai mult cu muncitori mai puţini prin tehnologia în schimbare şi e-comerţ, este esenţial ca atât părinţii, cât şi liderii de business să ajute prin ridicarea valorii copiilor şi a angajaţilor pe calea stimulării stimei de sine.

Copiii noştri nu sunt clonele noastre.

Una din lecţiile cele mai valoroase pe care le-am învăţat fiind un lider de familie eficace şi prin creşterea-educarea a şase copii este următoarea: “Tratează-i pe copiii tăi cu acelaşi respect ca cel pe care îl aştepţi de la ei.”

Copiii noştri nu sunt clonele sau copiile noastre. Deşi ei ne imită pe noi şi pe alţi adulţi aleşi ca model de rol, nu putem şi nu avem voie să ne aşteptăm ca ei să simtă sau să acţioneze la fel ca noi.

Poetul Kahlil Gibran o spune cel mai bine:

Copiii tăi nu sunt copiii tăi.

Ei sunt fii şi fiicele Vieţii care tânjeşte după ea însăşi...

Tu poţi să le dai iubire dar nu gândurile tale,

Fiindcă au şi ei gândurile lor

Poţi să dai casă corpurilor lor, dar nu sufletelor

Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa lui Mâine pe care tu nu o poţi vizita

Nici măcar în visele tale.

Poţi să te străduieşti să fii ca ei, dar nu căuta să-i faci să fie ca tine

Fiindcă viaţa nu merge înapoi şi nu se mânjeşte cu Ieri.