Arhivă Aprozar »



Cât de mărunt
Åži ce meschin sunt, Doamne,
Pe lângă mine
Firul de nisip e-o Himalaie
Iar lacrima-i ocean fără de mal,
Åži nesfârÅŸită ploaie.

Ce pildă măiastră
Şi la ce umilinţă m-ai supus
Când l-ai urcat pe cruce pe Iisus
Ca să mă mântuiască.

De ce mă laşi, Părinte,
Să stărui în netrebnicie
Şi jerfa ce era menită
Să şteargă răul lumii
S-o judec cu trufie.

Dă-mi, Doamne, ochii înapoi
Şi desfundă-mi urechile.
Åži rupe urâtul ce mă desparte
Pe mine de noi,
Când stau ca lupul hulpav
Pe albele zăpezi
Să sfâÅŸiu căprioarei
Nevinovaţii iezi.

Cât pâlpâie suflarea
În carnea-mi blestemată
Îl dau pe altul la o parte
Şi nu mă-ncape lumea toată...
O ură şi-un blestem
Mi-i rătăcirea spre mormânt
Åži mângâierea mi-e târziu regret
Când mă încape-o palmă de pământ…

Nu-mi întorc faÅ£a către Tine
Numai când mă încearcă
Cel mai viclean ca mine.
Atunci îÅ£i simt mărirea
Şi-atunci cred că Tu, singur,
Ajungi desăvârÅŸirea.
Åži-atunci, atuncea îmi dau seama
Ce la-ndemână-i Taina:
Cum că Iubirii
Îi de de-ajuns Iubirea.

Dorel ViÅŸan
(Cluj-Napoca, vineri 15 ianuarie 1999)

« înapoi