Despre mentalitate în România anului 2008

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne oferă o explicaţie sărăcăcioasă sumară şi insuficientă pentru cuvântul „mentalitate”. Pentru DEX, „mentalitatea” este doar un „fel particular de a gândi al unui individ sau al unei colectivităţi”. Dar mentalitatea necesită a fi explicată şi înţeleasă într-un sens mult mai larg, ca un summum de aspecte care construiesc modalitatea sau modalităţile, unghiul sau unghiurile, lentila sau lentilele prin care cineva percepe realitatea, viaţa, lumea, universul.

Mentalitatea se leagă de modul în care ne percepem pe noi, modul în care îi percepem pe ceilalţi, înţelegerea drepturilor şi îndatoririlor pe care le au oamenii şi, implicit, le avem.

Mentalitatea unei fiinţe umane poate fi desprinsă şi din modalitatea de comunicare cu ceilalţi, din trăirea cotidiană sau acţiunile iniţiate. Mentalitatea interferează cu comportamentul din sfera personală, socială şi publică, cu atitudinea noastră faţă de conţinutul realităţii în care ne mişcăm, cu motivaţia sau motivaţiile care stau la baza acţiunilor. Mentalitatea constituie un produs al valorilor şi principiilor pe care ni le-am însuşit, al educaţiei dobândite şi al culturii în care respirăm.

Mentalitatea este, dacă vrem, unul din softurile universului interior al fiinţei umane cu care aceasta reuşeşte să existe în modul ei particular, prin existenţă înţelegându-se desigur acţiune, dinamică, comunicare, schimb, percepţie şi nu în cele din urmă proiectare.  

Una din barierele pe care le întâlnesc în profesia de asistent social este mentalitatea oamenilor cu care interacţionez. Mă refer la oamenii care se găsesc într-un impas, într-o situaţia de criză, într-un blocaj al existenţei lor. Când asociez ideea de barieră cu cea de mentalitate doresc să transmit blocajul ce intervine la depăşirea situaţiei de criză în care se găseşte o anumită persoană, blocaj datorat nu unei mentalităţi corespunzătoare, ci uneia deficitare, o mentalitate care nu găseşte suport în realitatea socială în care se mişcă şi vieţuiesc oamenii.

Concret, depăşind abordarea filosofică a mentalităţii, vreau să precizez că mentalitatea poporului român sau cel puţin a unui procent din cadrul aceleiaşi populaţii plăteşte tribut sistemului comunist abrogat istoric în anul 1989, dar care, se pare, rezistă activ în modul de percepţie a realităţii secolului XXI, în România anului 2008 de curând intrată, nu şi integrată, în Uniunea Europeană. Aceasta poate fi analog cu ceea ce se întâmplă cu fenomenul indezirabil numit „copiii străzii”. Există organizaţii non-guvernamentale, fundaţii, care doresc să reintegreze social persoanele care trăiesc pe stradă, reuşesc să îi ia din stradă, dar problema nu este aici. Problema copiilor străzii nu rezidă în a-i lua din stradă. Asta e uşor. Problema stă chiar în dificultatea de a scoate strada din ei. Astfel, problema unor oameni nu este că, sociologic vorbind, sistemul comunist a căzut. Dificultatea lor este că sistemul comunist, mentalitatea şi cultura de atunci nu a murit din ei, din universul lor interior, din camerele ascunse ale celulelor lor, ci trăiesc în trecut cu o nostalgie romantică, comunismul.

Mentalitatea cetăţeanului român de curând european ar trebui să fie, cum bine spunea Marius David Cruceru în cartea sa Întoarcerea din oglindă, cu „o altă atitudine faţă de muncă, o altă atitudine civică, ba chiar o altă atitudine etică, pentru că eu şi tu trebuie să decidem cât de normali ni se par homosexualii şi dacă avortul este într-adevăr o gură de libertate” (Marius David Cruceru, Întoarcerea din oglindă, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2006, p. 27).

Având cauze multiple, sărăcia unor persoane este sau a fost determinată, cel puţin întreţinută de o mentalitate deloc ancorată în realitatea societăţii româneşti contemporane. Majoritatea cazurilor sociale cu care lucrez, cu care stabilesc obiective şi acţiuni menite să conlucreze la depăşirea situaţiei lor de criză, au o mentalitate ce nu îi ajută să facă progrese. Majoritatea cazurilor pe care le-am închis fără a le rezolva, motivând închiderea lor cu rezistenţa la procesul de asistenţă socială, s-a datorat mentalităţii deficitare şi rigide. Persoanele care nu înregistrează progrese în cadrul procesului de asistenţă socială sunt şi acele persoane cărora, deşi le explici scopul şi rolul asistenţei sociale, acela de a primi asistenţă determinată, cu perspectiva depăşirii situaţiei de criză, este perceput probabil ca ceva inuman şi indezirabil. Unii oameni nu au înţeles că asistenţa socială are scopul de a susţine persoanele aflate în criză doar în perioada de criză, perioada depăşindu-se prin efort şi voinţă consistentă din partea lor.

Ceea ce mă frapează e faptul că unele persoane nu au înţeles că pentru a-şi depăşi condiţia este necesar un aliaj de metale combinate foarte bine, un aliaj format din voinţă, perseverenţă, luptă şi, nu în ultimul rând, disponibilitate pentru muncă în ciuda lipsei de valorizare corespunzătoare.

Unii români nu au înţeles că dinamica societăţii prezente este diferită de modelul societăţii terorizate de comunism în care probabil erai forţat să munceşti, iar asigurările sociale aveau iarăşi, probabil, o altă structură.

Astăzi, pentru a-ţi depăşi condiţia este necesar să fii o persoană promiţătoare la nivelul studiilor şi la cel al activismului, la nivelul societăţii.

Astăzi nu ţi se mai repartizează un loc de muncă după terminarea şcolii (cum mă întrebau unele persoane când eram în pragul finalizării studiilor universitare), ci tu eşti singurul actor responsabil în a-ţi găsi un loc de muncă şi în a-ţi menţine poziţia.

Astăzi trebuie să te zbaţi, să îţi construieşti un CV de valoare, să îl trimiţi diverselor firme sau companii în sensul angajării şi să te pregăteşti pentru un interviu de succes în care, începând de la ţinută totul să fie, dacă nu să pară cel puţin impecabil. Nu va veni nimeni să îţi ofere un loc de muncă. Iniţiativa şi dorinţa de a te angaja îţi aparţine.

Realitate a existenţei umane, mentalitatea reprezintă un aspect fundamental determinant al complexului dimensional ireductibil al fiinţelor umane. Mentalitatea poate contribui la progresul sau regresul unei fiinţe umane, la încremenire sau la depăşirea situaţiilor problematice. Nu degeaba se spune despre unii oameni că sunt cu capul în nori, cu rădăcinile de contact cu realul şomere şi neintegrate, iar despre alţii că sunt cu picioarele pe pământ, realişti şi bine conectaţi la contextul realităţii. Ei bine, veţi putea spune: şi ce-i cu asta? Ei bine, ca să repet expresia preferată a lui Gabriel Liiceanu, dacă nu suntem mulţumiţi de noi, de starea noastră, haidem să ne autoanalizăm, să ne verificăm mentalitatea, să vedem cât de sănătoasă este sau, cât mai avem de lucrat la starea sănătăţii ei.

Nimeni nu este perfect, dar toţi suntem perfectibili, fiindcă putem să ne autodeterminăm, să îmbunătăţim ceva la fiinţa noastră, la viaţa şi activitatea pe care o facem. Aceasta cere o autopercepţie realistă, sinceritate pentru a putea vedea unde suntem cu adevărat, dorinţă de a ajunge undeva, curaj de a aspira spre ţinta dorită şi, ceea ce este mai greu, fiind doar începutul, un click hotărât pe start-ul procesului de schimbare personală. Succes!            

Cezar Pesclevei