Doamne, n-ajung pân’ la tine

vârfurile acestei păduri de suspine?

Cum eÅŸti tu atotÅŸtiutor,

să fi dat pâne de-ajuns tuturor,

culcuÅŸ pentru copiii îngheÅ£aÅ£i,

câte puÅ£in din lumina celor bogaÅ£i,

câte puÅ£in din cerul lor senin,

de care îngeri întraripaÅ£i se Å£in.

Să fi dat, Doamne, fiecărui om,

câte-o bucată verde de pământ ÅŸi câte-un pom

al tuturor speranÅ£elor pământeÅŸti,

ÅŸi nu te-am fi-ntrebat unde eÅŸti.

Am fi spus că te-ai răspândit

în noi, ca un fluviu liniÅŸtit,

că te-am băut fără să ÅŸtim…

N-ai fi rămas în biserică ÅŸi-n Å£intirim,

ci ai fi mers împreună cu noi

ÅŸi te-am fi pus între coarne la boi,

ca pe un ciucure frumos de mătasă –

să ne-ajuţi la plug şi la coasă.

În loc să pleci pe celălalt tărâm,

ai fi avut la masa noastră un tacâm –

ÅŸi seara, obosit ÅŸi făr’de alai,

în loc să te-ntorci înapoi în rai,

adormeai undeva pe-aici,

printre copii ÅŸi pisici,

într-un colÅ£ de vatră luminat.

Doamne, de ce ţi-au crescut aripi

ÅŸi-ai zburat?

Magda Isanos