Etapa duminicală

E fără 10  şi arbitrul bisericii, flancat de amvonul de 5 stele, începe să numere jucătorii rari, pierduţi prin iarba netunsă a obişnuinţelor noastre. În timp ce se pregătea să fluiere startul partidei printr-o cântare în comun, intrară pe uşa stadionului şi întârziaţii etapei, scuturându-şi noroiul lumii prins printre crampoanele uzate ale pocăinţei duminicale. Arbitrul fluieră, în cele din urmă, începerea partidei.

Înfipţi în ghetele religiei şi puţind a naftalină, jucătorii echipei „FC Regresul  Obişnuinţa” începură încă din startul partidei să facă pressing echipei adverse  „FC  Progresul Pocăinţa”.

Cu ochii pironiţi pe ceas, jucând la trecerea timpului, cu mingile harului aruncate prin plopii materialismului, tăvăliţi prin mocirla compromisului, gâfâind în aerul poluat al făţărniciei, cei de la „Progresul” sunt  mereu prinşi în ofsaid. Căpitanul echipei (pastorul) încercă să-i trezească printr-un artificiu tehnic, ducându-i printr-o pasă lungă în istorie cu gândul la marea finală de pe „Golgota”, dar ei rămăseseră tot nemişcaţi şi reci la fel ca Lazăr şi mormântul lui. Echipa „Regresul Obişnuinţa” domină clar, marcând gol după gol în poarta  echipei creştinismului secolului 21, echipă cu jucători plictisiţi, fără pasiune, încălţaţi în bocancii de plumb ai religiei penticostale, baptiste, ortodoxe... etc., în timp ce pantofii marca „Râvna Evangheliei păcii” stau betonaţi în zidurile ridicate între noi.

Jucăm aceeaşi tactică de sute de ani, dăm pase telefonate văzute şi ştiute de toţi demonii, marcăm goluri foarte rar în poarta iadului (gol valabil e atunci când smulgem un suflet din flăcările iadului, nu când vorbim în limbi).

Cu gândurile prinse în mrejele dolarilor lui Becali, echipele părăsesc terenul în aplauzele şi râsetele iadului şi tristeţea şi lacrimile cerului.

Pe vremea când antrenor principal la Steaua era italianul Pedrazzini, acesta a făcut următoarea afirmaţie: „aş dori să redescoperim împreună pasiunea de a veni la stadion”. Domnul Pedrazzini nu a intrat sigur într-o biserică românească, să vadă acolo lipsă de pasiune, dar dacă totuşi a intrat din greşeală, cu siguranţă şi-a scos pălăria crezând că este „priveghi”.

Dă-ne, Doamne, pasiunea ce-o avea Meşterul Manole, să ne putem zidi şi noi Anele firilor noastre pământeşti, obişnuinţele, în zidul lepădării!

Ilie Dobre cere cu insistenţă legătura... Goooooooooooooll... gooooooooool... aşa sună bisericile noastre. Fără pasiune în trăirea pocăinţei suntem ca nişte borcane goale închise ermetic, murind asfixiaţi în aerul murat al bisericilor noastre.

Dani Surducan