Urcăm, spre moarte ca spre izvorul Nilului,

Lopeţile ni-s pline de ierburi putrezite,

Iar luntrea, cel din urmă părtaş al exilului,

Se clatină sub boarea tăcerii infinite.

De nouă mii de veacuri în susul apelor

Vâslim fără-ncetare făcând aceeaÅŸi cursă.

Dar va fi dată, oare, vreodată pleopelor

Puterea de-a cunoaşte misterioasa sursă?

Ca niÅŸte păsări într-un imens convoi

Urmăm uriaşul vultur care ne-ndreaptă zborul.

Ne-mbie de pe ţărmuri mereu refugii noi.

Noi, însă, nu ne-abatem din cale. Vrem izvorul !

Ce forţă colosală ne ţine-aripile

Mereu ca nişte steaguri de fier, desfăşurate ?

Plutim cu timpu-n faţă izbindu-i clipele,

Åži nici un vânt prielnic din urmă nu ne bate.

Străbatem, singuri într-o imensă încordare

Şi mergem, cu curenţii potrivnici la babord.

Vedem cum trec la vale istorii viitoare,

Dar nu putem da veste celor rămaÅŸi în port.

Şi-naintăm, cu farul legat peste catarge,

Ca nu cumva vreo eră din cele care vin

Să ne izbească prora în locul ce se sparge

Åži care taie Nilul în sus spre-un punct divin…

Radu Stanca