Cu stelele în suflet scuturate

Pornesc în zori

Când tremurul de foi înrourate

FărâmiÅ£ează limpezimi subÅ£iri

De aer fraged –

Copacii mă stropesc cu ciripiri.

Eu râd cu râsul plin ca rodu-n clăi

Åži nesfârÅŸit ca hohotul luminii

Pe buze umede de văi.

Åži plâng ades pământul când l-aud

Sub arÅŸiţă gemând –

AÅŸ vrea cu ploaia plânsului să-l ud.

Nu semăn niciodată ca s-adun,

Adun întotdeauna ca să samăn –

Nici rău nu sunt, nici bun.

Mereu culeg, dar mâinile mi-s goale,

Asvârl mereu,

Iar inima mi-e plină pe răscoale.

Din poala mea tu vii ÅŸi ciuguli boabe,

Flămândă lume,

Săracă lume plină de podoabe.

Furnale-nalte gem peste oraÅŸe

Restriştea ta, o fumegă şi-mi par

Făclii lângă sicrie uriaÅŸe…

Iar eu rămân umil cum m-am născut:

Spre zările de iarbă şi lumină

Mă frâng pe plug ÅŸi-o iau de la-nceput.

Nichifor Crainic