Jurnalul unui cireşar misionar în Africa
Cristi Galea are 31 de ani. Căsătorit şi are patru copii, locuieşte în Arad şi lucrează ca şi director la Avalon Computers. Este cireşar şi acum se găseşte în Africa, în Benin, într-o lucrare misionară de unde a scris câteva rânduri într-un jurnal pe care vi-l oferim necenzurat. Rugaţi-vă pentru Cristi Galea şi pentru lucrarea pe care o face.
Drumul si aterizarea:
A fost un drum lung şi greu, e frumos cu avionul, dar a fost lung. Când am ajuns, am rămas stupefiat de căldura apăsătoare şi umiditatea din aer. Am fost şocat. Cotonou are 2.000.000 locuitori, marea majoritate se deplaşează cu motorete care produc o poluare inimaginabilă. Drumul de la aeroport a fost extrem de interesant. Nu există semne de circulaţie, e legea junglei la volan. Nu există prioritate, fiecare conduce cum poate. Accidentele cu motociclişti morţi sunt la ordinea zilei.
Ziua 1 – acomodarea
Oamenii de aici sunt cu mulţi, mulţi ani în urma europenilor. În mod plăcut, aproape toată lumea mă salutau, pentru ei oamenii albi sunt extrem de rari. Chiriile pe o cameră costă 10 USD pe lună. Cam atât este şi câştigul lor. În fiecare zi vine o femeie ce aduce tot felul de lucruri pentu a le cumpăra, am aflat că dacă câştigă 0.5 USD pe zi este foarte mulţumită.
Casa unde stăm este înconjurată de alte case în care stau oameni care practică voodoo. Peste tot, vezi însemne ale practicilor voodoo. Ce este curios este că oamenii ştiu de Isus, dar în mod conştient ei se închină la satan. Benin, cu siguranţă, are nevoie de Isus. Foarte mare nevoie. Am fost la o biserică baptistă unde a avut loc un program pentru copii. Pe faţa tuturor se citeşte o tristeţe cu care parcă s-au născut.
Am aflat secretul cu drumurile. Am ştiut din înainte că drumurile nu sunt asfaltate. Mă întrebam cum fac cu noroiul. Am văzut foarte clar că nu au noroi. Secretul: nisipul. Totul e nisipos, nu are cum să stea apa. Într-o zi am văzut sute de şopârle. Oriunde îţi întorci ochii, pe zidurile casei, pe drum, pe garduri. Vezi şopârle viu colorate şi mari. E foarte interesant, sunt foarte bune pe lângă casa omului pentru că mănâncă insectele. Până acum nu am văzut nici un ţânţar, cică sunt foarte mici, aşa o fi… J
Mâncarea ce o mâncăm e foarte bună. Predomină fructele. Ananas, mango şi un fel de banane care nu sunt banane J, sunt comestibile doar preparate prăjite. Apă bem doar îmbuteliată.
Ziua 2 – la ocean
Această zi a fost una extraordinară. Tony încă nu a ajuns din America aşa că am mai avut o zi de relaxare. Ceea ce a fost cu adevărat. Am fost la ocean (Oceanul Atlantic) la plajă. Tot ce pot să spun este că eu personal mi-am făcut de cap în apă. Valurile sunt imense la mal, pot spune că am zburat pe valuri, a fost de nedescris. Am stat în apă până am plecat acasă. Am rămas frapat de câtă mulţime de oameni s-au strâns în jurul meu. Am fost în centrul atenţiei, toată lumea s-a strâns să vadă un “alb”. Dacă cumva cădeam, săreau să mă ajute să mă ridic. Toţi îmi zâmbeau şi se mirau la mine. Pentru ei, eu am fost “maimuţa”. A fost interesant. Am aflat ulterior că în apele în care am înotat sunt şi rechini. J Partea interesantă este că rechinii, cică, nu stau decât în ape foarte curate. Bineînţeles că m-am ales cu febră musculară, dar a meritat din plin. Noaptea care a urmat, în schimb, a fost până acum, cea mai nasoală noapte. A fost o căldură insuportabilă, toată noaptea a mers ventilatorul, dar nu a făcut faţă. Am dormit foarte puţin, foarte agitat. A trecut. J
În altă ordine de idei, o altă ciudaţenie ce am aflat-o, a fost că aici, după ce hainele sunt spălate şi uscate, toate sunt călcate, absolut toate. Motivul îl reprezintă faptul că o muşcă lasă larvele pe aceste haine când sunt la uscat. Dacă nu sunt călcate, aceste larve intră sub piele şi fac viermi. Yak…
Ziua 3 – la cumpărături
Până pe la ora 2 am stat doar şi am lenevit. Mi-a căzut bine această odihnă. Lucrurile, din punctul meu de vedere s-au potrivit foarte bine, aveam nevoie şi de puţină recreere. Încă nu ştiu exact ce ne aşteaptă când ajunge Tony. După amiaza ne-am dus la cumpărături. Am străbătut iar, în altă direcţie, Cotonou. Am trecut printr-un cartier de bogaţi. Am văzut şi maşini mai scumpe, noi, şi câteva vile frumoase. Cumpărăturile le-am făcut într-o piaţă imensă şi în vreo 2-3 magazine. Piaţa era înghesuită, se vindea orice, până şi şobolani prăjiţi şi melci imenşi, vii. Magazinele din cartierul bogat semănau cu cele din Europa, se vând produse din Europa şi America la preţuri de 10 ori mai mari. Am calculat azi, 1000 Franci = 5.8 ron (am schimbat bani, 1 euro = 640 franci). J Fructele sunt foarte ieftine aici. Vreau să duc acasă un geamantan de: ananas, avocado, cocos, mango. Ananas în special, este foarte bun. Spre seară m-am întristat. Am vorbit cu un băiat de aici, care ajuta prin casă, Anisei. Am văzut atâta tristeţe în ochii lui. Părea că nu are nici un scop în viaţă, şi că nu crede că şi-l va găsi vreodată. Îl cred. Benin parcă este o ţară în care nu te poţi ridica, nu ai nici o şansă. Îmi spunea că nu se poate căsători pentru că nu are nimic, şi nici nu va avea. Are de fapt 26 de ani. Tatăl lui mai are 3 soţii pe lângă mama sa, şi în total 20 de copii. Ce şansă poate avea acest om? Durerea este că acest caz nu este singular. Majoritatea sunt aşa, trăiesc de pe o zi pe alta. M-am culcat cu gândul la Anisei. Şi la faptul că măcar este mântuit. Mă străpunge gândul că voi sta în cer lângă el. Bogatul cu săracul. Mă străpunge.
Ziua 4 – sosirea lui Tony
Astăzi am stat toata ziua acasă. Nu am ieşit deloc din curte. L-am aşteptat pe Tony toată ziua, până la urmă a ajuns. Nu am făcut nimic deosebit, decât că am vorbit destul de mult. Am aflat lucrurile pe care le vom avea de făcut. Containerul cu calcultoare ajunge în 3 iunie, exact la o zi după plecarea mea. În schimb vom avea destulă treabă în cele 7 oraşe pe care echipa de dinaintea noastră le-a evanghelizat. Trebuiesc plantate 7 biserici. În momentul de faţă nu au nimic. Nici măcar un loc de întâlnire. Viziunea lui Tony despre lucrare e minunată, sunt convins că vine de la Dumnezeu. El vrea să cumpere un teren de vreo 3ha (preţul este în jur de 15.000 USD), unde să construiască mai multe lucruri: o facultate, o şcoală, un fel de fabrică unde să crească ouă şi pui, pentru autosusţinere materială şi independenţă faţă de donaţii.
Seara a venit o furtună imensă. A plouat şi s-a răcorit. A fost bine J.
Ziua 5 – ne-am apucat de căsuţă
Tot mai dragă îmi este Africa. Pe zi ce trece îmi dau seama ceea ce Tony doar ne-a spus: oamenii de aici au foarte mare nevoie de Isus. Ei au o nevoie acută de ceva, doar că ei nu ştiu că acel ceva este Isus.
Cam o săptămână vom avea de lucru la căsuţa de care deja ne-am apucat. Azi am luat materiale pentru a o construi şi am fost şi ne-am interesat de o conexiune la internet. În 2-3 zile s-ar putea să avem internet nelimitat la viteză destul de bună.
Despre căsuţă pot să spun că face parte dintr-un plan interesant la care s-a gândit Tony. Spuneam de cele 7 oraşe. Am aflat că sunt oraşe destul de mari cu mulţi locuitori. Timp de 2 săptămâni, toată echipa va sta în fiecare oraş, evanghelizându-l. Asta numesc eu evanghelizare reală. Lucrare de misionarism. Căsuţa va fi casa în care vom sta. Să iei o chirie pentru toată echipa costă foarte mult, căsuţa o construim noi pe schelet metalic, demontabilă. E ideal aşa. Eu o să apuc evanghelizarea doar din primul oraş, dar va fi suficient să îmi fac o idee despre lucrarea de aici, şi s-o trăiesc. Abia aştept să terminăm căsuţa, lucrăm la ea eu, Gabi, Paul şi Anisei.
Tony are nişte idei mari în legătură cu autofinanţarea de aici. Foarte probabil că eu voi avea un rol important în asta. E vorba de a aduce aici în Africa mai multe lucruri: combinate (cereale amestecate), instalaţii de gaz care se pun pe maşină, incubatoare de ouă. O să detaliez ideile astea cândva.
Ziua 6 - căsuţa
Toată ziua am lucrat la căsuţa ce vrem să o construim. Merge greu treaba pentru că nu prea avem unelte, toate burghiele se tocesc după 2-3 găuri J. După 1 PM am făcut pauză, soarele te omoară pur şi simplu, corpul meu parcă ploua, aşa curgea apa pe mine. Nu am putut să îmi imaginez niciodată o asemenea căldură.
Am vorbit iar azi cu Tony despre una dintre ideile lui. Probabil că o să o punem în aplicare. E vorba de a aduce în Benin instalaţii de gaz, să le punem pe maşină. Ideea se vrea destul de amplă, şi să cuprindă tot lanţul: aducerea instalaţiilor, montarea lor pe maşină, eventual şi pe motorete precum şi înfiinţarea unor lanţuri de benzinării pe gaz. Ideea mi se pare foarte bună. Pentru aceasta va veni la noi, în România, un băiat să înveţe cum se montează aceste instalaţii pe maşini, totul se doreşte a fi omologat, şi perfect legal. Se pot face bani frumoşi din asta, pentru autosusţinerea lucrării de misionarism.
Ziua 6 – căsuţa şi prayer night
Căsuţa asta se pare că ne ia destul de mult, mai mult decât am crezut. Eu personal nu am luat în calcul faptul că nu se poate lucra ziua din cauza căldurii extreme. Aşa că, lucrăm numai spre seară, când nu se mai prea poate face mare lucru, se întunecă destul de rapid.
Pentru azi nu mai detaliez nimic în afară de noaptea de veghe avută. A fost extraordinar. De la ora 0 până la 4 am avut o noapte de veghe, am fost vreo 15 oameni care ne-am închinat. Instrumentele noastre au fost palmele. O femeie a început să danseze. Atâta libertate în Duhul… Trăiesc aici ceea ce nu am trăit de demult, sau poate nu am trăit niciodată. Cel puţin asta am simţit în această noapte. Au trecut 4 ore ca şi cum ar fi fost 5 minute. Ne-am rugat şi am cântat şi am vorbit. Au fost rugăciuni libere şi pline de Duh. Am simţit o libertate şi o prezenţă divină, la cote maxime. Experienţa nouă, simţită de mine şi revelată în mintea mea, a fost atunci când ne-am rugat unii pentru alţii. Am să explic. Tony mergea pe la fiecare şi îşi punea mâinile peste oameni şi se ruga pentru fiecare persoană în parte. A ajuns la o femeie, Marie-Claire, nu ştiu ce e cu femeia aceea, dar când Tony s-a rugat pentru ea, eu personal am simţit o putere, ca niciodată. Mă rugam pentru Tony şi pentru Marie-Claire. Acest lucru s-a mai întâmplat o dată, mai târziu, când ne-am rugat în cerc. La fel, când ne-am rugat pentru ea, eu personal am simţit Duhul meu cum se ruga pentru ea. Ea a căzut jos, rămânând în starea aceasta multă vreme. Am trăit clipe apostolice. Gândul mi s-a dus la începuturile creştinismului, la apostoli, exact asta trăiam. Libertate şi călăuzire în Duh. Ca şi confirmare a ceea ce am simţit eu, ulterior ne-am rugat pentru cele 7 oraşe pe care trebuie să le evanghelizăm, şi anume, să scoată Dumnezeu apostoli. Apostoli, ca în vechime.
Experienţe de genul acesta trăiesc aici. E minunat.
Ziua 8 - Duminica
A fost o zi plină. Dimineaţa am mers la biserică. Imediat după ce am ajuns a început o ploaie benineză. Aici ploile sunt extrem de nervoase. Vânt foarte puternic însoţit de fulgere şi picături mari de ploaie. Cică suntem în sezonul ploios. Când am intrat în biserică am rămas frapat de minunăţia de cor ce cânta. A fost minunat. Îmi pare rău că nu am adus camera video. A fost încântarea principală a zilei. O singură melodie a corului. Inimaginabil de frumos, cântau şi dansau toţi la fel, pe ritm african, cu tot felul de tobe, chitări şi orgă. Minunat! S-au strâns peste 1000 de oameni la biserică. A fost frumos. După amiaza am fost invitaţi la o petrecere laică, într-o familie foarte respectabilă de aici, dintr-o clasă superioară, doctori. A fost un fel de sărbătorire la împlinirea fiului lor a vârstei de 13 ani. A fost invitată lumea cea mai bună a capitalei. Din punct de vedere al cateringului, a fost destul de slăbuţ. Pentru ei a fost spuma. Dar să nu uit că suntem în lumea a 3-a. Am mâncat carne de porc, pentru prima dată în viaţă am mâncat şi papaya, a fost bine J.
12.05.2008 – primul oraş
Mi se confirmau lucruri pe care le-am crezut dintotdeauna. Numai că sunt adevărate. Despre ce este vorba: am crezut mereu că românii au un rol important în împărăţia lui Dumnezeu. Nu e absolut nici un fel de mândrie sau îngâmfare. Pur şi simplu asta am crezut mereu. Aici mi se confirma. Vorbeam cu Tony, el spunea (ca şi străin fiind) că ştie că românii au un rol foarte important în Împărăţia lui Dumnezeu, acum, la sfârşit de veacuri. Am fost într-un oraş pe care îl vom evangheliza, Calavi. Îmi place mult viziunea lui Tony care o are pentru Benin. Calavi este destul de mare, împărţit în cartiere, fiecare cartier are un zeu al lui, la care se închină. Peste tot vezi altare unde oamenii practică voodoo. Ţara asta trăieşte sub blestem. Cam într-o săptămână ne vom întoarce aici, zilnic, pentru două săptămâni. Există posibilitatea ca aici în Calavi să fie viitorul sediu al misiunii. Am vizitat o casă potrivită pentru aşa ceva.
Din Calavi în jos, se vede un oraş. Tot oraşul este construit pe piloni de lemn, peste un lac. Povestea acestui oraş este hilară. Oamenii de aici cred că blestemele voodoo nu pot trece apa. Oraşul din apă s-a format de frica blestemelor, frica persistentă şi în ziua de azi.
Am mai aflat azi ceva. Frica mea, mărturisită public, de a veni în Africa, a fost bazată pe moartea celor care au fost aici şi au murit. Am aflat azi, concret, că cei care au murit, au ignorat sfaturi importante. Au mers până la ispitirea lui Dumnezeu, ceva de genul: “Dumnezeu mă poate vindeca, chiar dacă nu mă vaccinez şi iau medicamentele necesare”. E destul de simplu. E adevărat, aici există boli mai multe, fiind sărăcie mult mai mare, dar dacă se respectă regulile simple, dacă omul îşi face partea lui, Dumnezeu şi-o face şi El pe a Lui. Mergem înainte.
Aseară am fost fericit. De când am plecat de acasă mi-am dorit să mă satur de ananas. Aici un ananas costă 1 leu nou. Aseară mi s-a împlinit dorinţa. Am fost în rai pentru scurtă vreme J.
13.05.2008 – impresii despre oraş şi studiu biblic
E destul de interesantă viaţa aici. Toată lumea are timp destul pentru orice. Ar trebui să învăţăm asta de la ei. Aici nu există stress. Lumea nu zâmbeşte pe stradă, dar nici nu se grăbeşte nimeni, nici nu se agită nimeni, pentru nimic. Deşi magazinele sunt unul lângă altul, peste tot, pentru nişte lucruri mici, a trebuit să străbatem azi de câteva ori tot oraşul, în lung şi-n lat. Mie îmi place, nu mă satur să privesc acest oraş, parcă… medieval. A trebuit să mergem aseară după butelii, am înţeles că şi acest oraş este exact ca şi New York: oraşul care nu doarme. Sute de oameni umblă noaptea cu lămpi cu petrol după ei. Nu există luminat stradal deloc.
Mi-a povestit Tony o întâmplare care m-a pus pe gânduri. În fiecare marţi, aici în casă se ţine studiu biblic. Aseară a fost primul după revenirea lui Tony din America şi nu au fost foarte mulţi, vreo 15, dar de obicei se strâng în jur de 50. E foarte bun lucrul acesta. Am studiat despre duh. În general. A fost foarte interesantă şi constructivă abordarea. Acest om este cu siguranţă un om cu care Dumnezeu are planuri multe şi mari. Mă bucur că fac parte din aceste planuri. Întâmplarea care m-a pus pe gânduri a fost că în timpul studiului Tony a spus că prin el, Dumnezeu a înviat din morţi. Am să povestesc ce s-a întâmplat. Totul s-a petrecut în avion. La un moment dat, un om foarte mare, a căzut. Agitaţie mare, piloţii, stewardesele, au venit toţi şi au încercat să îl resusciteze. Fără nici un efect. Murise. În acel moment Tony a auzit o voce care i-a spus să meargă să se roage pentru acel bărbat. Fără nici o împotrivire, s-a ridicat şi s-a dus la el. A întrebat dacă se poate ruga, toţi s-au dat la o parte. A pus mâna pe el şi era rece deja. În timp ce se ruga pentru el, cu mâna pusă peste el, dintr-o dată a simţit în palmă cum începe omul să respire din nou, tot mai tare. Şi spre surprinderea lui Tony, omul spusese “amin”. Revenise la viaţă. La coborârea din avion, deja aşteptau salvarea şi poliţia, dar omul a ţinut neaparat să nu plece salvarea până nu coboară şi Tony din avion, să îi mulţumească. Experienţe de acest gen sunt dese pe aici. Vindecări, eliberări…
O veste care a ajuns zilele acestea este faptul că Tony a fost numit aici în Benin, consul al României. Un lucru minunat. O merită, e un om extrem de deştept şi cult, cu toate diplomele posibile, până la cel mai înalt rang: doctorate, masterate, etc. Totuşi, un om atât de simplu şi modest, care a lăsat o viaţă extrem de bună în America, pentru o viaţă în Africa, modestă şi lipsită de confort. Doar pentru că îl iubeşte pe Isus, şi s-a pus la dispoziţia Lui. Vorbeam ieri cu el, despre mulţi crestini care se bat cu cărămida în piept că sunt creştini barosani, dar de fapt nu au avut testată niciodată această credinţă. Discutam câteva exemple reale… care nu merită să fie expuse.
Mă tot gândesc şi mă rog să îmi descopere Dumnezeu de ce m-a pus în jurul unor oameni, pe care eu îi consider pietre de căpătâi în creştinismul real, din zilele noastre. Oameni prin care Dumnezeu va zdruncina şi va aduce treziri. Deocamdată nu pot decât să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, şi să fac şi eu, tot ce pot pentru a duce cu mine cât mai mulţi în Împărăţie.
14.05.2008 – Djeregbe şi mărturisiri
O săptămână întreagă am lucrat la un proiect pentru Ministerul Sănătăţii din Benin. În cele 7 oraşe (Calavi, Djeregbe, Glo, Ze, Adjarra, Yawa şi Ouidah), misionarii dinaintea noastră au consultat peste 1200 de oameni. La fiecare au fost notate tot felul de informaţii personale: vârsta, greutatea, şi cel mai important, bolile fiecăruia precum şi un tratament pentru ei. Eu a trebuit să fac o statistică foarte amănunţită cu toate bolile din cele 7 oraşe, pe fiecare oraş în parte. Ieri l-am terminat, toţi suntem încântaţi, totodată îndureraţi în legătură cu amploarea bolilor, în mare parte datorată culturii şi sărăciei. Ca o paranteză, o ciudăţenie aflată este faptul că aici cultura învaţă oamenii că un bărbat nu este bărbat până nu a avut gonoree. Ciudat, nu?
Cea mai mare parte a zilei am petrecut-o pe drum şi în oraşul Djeregbe. Am fost acolo să punem la punct misiunea care va avea loc în scurtă vreme. Vrem să închiriem aşa-zisa Casă de Cultură din oraş. Pentru asta a trebui să-l aşteptăm pe “şeful” oraşului, un mafiot şi un corupt. Am rămas surprins de nivelul corupţiei de aici. România e bebeluş.
După cină, am stat câteva ore cu Tony, povestindu-ne cum s-a întors el la Isus. Nu puteam să cred ce fel de om a fost înainte de întoarcere, atâta agresivitate pusă în practică fără nici un fel de remuşcări, bătea pe oricine, spărgea capete, rupea coaste, la oricine îl deranja cu ceva. Imediat după pocăinţă, de la început acest om a fost chemat şi folosit miraculos în lucrare. După scurtă vreme de la întoarcerea lui, absolut toată familia lui apropiată şi mai depărtată s-au întors prin El. Prietenii lui care auzeau că s-a pocăit veneau la el să îl convingă să se lase de pocăinţă, toţi plecau de la el mântuiţi. Sunt surprins de darul punerii mâinilor pe care îl are. Nu am întâlnit pe nimeni cu o asemenea putere. Tot ce văd eu aici este dedicare, renunţarea la eu, predare totală în mâna lui Isus. Reţeta e atât de simplă…
15.05.2008 – o zi plină de gânduri
Chiar dacă nu am ieşit în oraş deloc azi, a fost o zi extrem de plină pe care nu o voi uita în grabă. Nu au fost fapte mari, au fost gânduri multe, şi bune, şi rele. Încep cu cele bune.
Discuţiile avute cu Tony m-au marcat. Din nou, cu riscul să mă repet, mi-am dat seama că acest om este un adevărat apostol. E normal cum e, dar mă surprinde omenia lui împletită cu Duhul Domnului. Adică, e un om simplu, e un om, dar pot să văd atât de mult Duh Sfânt în el… L-am abordat ieri în două discuţii, importante, pentru mine. Punerea mâinilor, respectiv sensibilitatea la vocea Duhului Sfânt. Despre punerea mâinilor l-am întrebat pentru că la rugăciunile ce le avem aici, am simţit în mine această dorinţă, de a mă duce să îmi pun mâinile peste cei pentru care mă rog. Am simţit că în misiunea în care vom merge, va trebui să fac acest lucru. Până acum nu l-am făcut, dar simt acest îndemn din partea Duhului. E un act care la noi nu se practică pentru că la oameni le este frică de acest lucru. Punerea mâinilor se împarte în două, în Biblie, este un act de investire în lucrare (vezi 1 Timotei 4:14 – “Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata presbiterilor”, respectiv 1 Timotei 5:22 – “Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă: şi să nu te faci părtaş păcatelor altora: pe tine însuţi păzeşte-te curat.”), act care într-adevăr trebuie făcut cu grijă, nu se poate pune mâinile peste oricine, respectiv punerea mâinilor peste bolnavi, peste cei în suferinţă, peste oricine are nevoie de o rugăciune din partea noastră, (Evrei 6:1 - De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică). Aceste învăţături ar trebui să fie învăţături de bază, “începătoare”, în schimb noi fugim de ele, ne e frică să nu cumva să ne punem mâinile şi să vină peste noi duhurile celui peste care ne punem mâinile. Aşa că mai bine stăm cuminţi în banca noastră şi nu o facem deloc.
O altă temă discutată cu Tony, la care m-am gândit mult, a fost sensibilitatea la vocea Duhului. Cum putem fi conştienţi că vocea ce o auzim este de la Dumnezeu sau nu? Răspunsul este că nu putem şti, la început. Putem chiar greşi, putem chiar spune că am auzit vocea Duhului, dar ea să fi fost de fapt vocea celui rău. Răspunsul este că sensibilitatea creşte odată cu practicarea şi conştientizarea unei necesităţi a ascultării. Dumnezeu chiar preferă să greşim, la început, decât să ignorăm ascultarea. Cu timpul, vom deveni tot mai sensibili la vocea Lui, aceasta o vom face doar practicând, acordându-ne încetul cu încetul la frecvenţa vocii Lui. Exact ca şi o chitară: până acordezi coarda perfect, să poţi cânta, obligatoriu trebuie să dai pe coarda falsă ceva vreme, în funcţie de experienţa de chitarist avută. Un lucru obligatoriu pentru “acordare” îl reprezintă eliminarea din mintea noastră a lucrurilor care nu sunt după voia Lui. Lucrurile nu sunt chiar aşa simple, problema este că odată scoase din mintea noastră, aceste lucruri, dacă nu umplem golul rămas, se întorc înapoi. Şi nu am rezolvat nimic. Vechile lucruri vor continua să ne bântuie şi vom fi dezamăgiţi că nu am biruit. Secretul este în schimb, foarte simplu: odată scoase din mintea noastră acele lucruri, locul rămas gol în noi, trebuie umplut cu Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta ne va ajuta în mai multe feluri: umplem locul cu viaţă, cu Cuvânt, pe de o parte, iar pe de altă parte am umplut golul.
Nu pot să uit experienţa avută de Tony. Într-o zi stătea la o masă cu o persoană, afară în curte. Dintr-odată a auzit vocea Duhului care i-a spus să se ridice, să atingă colţul opus al mesei. Atât de absurd, nu? Oricât de absurd ar fi fost acest lucru, supus, l-a făcut. S-a aplecat peste masă, şi a tins colţul mesei. În exact acea secundă, de pe marginea casei a căzut un bolovan imens. A căzut exact în locul unde a fost capul lui, dacă nu se ridica să atingă colţul mesei, bolovan pus acolo de persoana respectivă, să susţină ceva. Am rămas fără cuvinte.
Tot azi, am aflat veştile triste despre lucrurile care se întâmplă la noi, la biserică, în legătură cu seara tinerilor. Conducerea vrea să ne mazilească. Nu vreau să detaliez acest lucru, am vrut doar să spun că simt că acesta este începutul sfârşitului.
16.05.2008 – start-ul misiunii
De dimineaţă începuseră să vină tot felul de oameni. Am înţeles imediat că azi e o zi importantă. A fost o zi menită să intre în calendarul misiunii şi nu numai. Întâlnirea avută a fost prima întâlnire cu toţi liderii care vor pune în aplicare viziunea Glean Ministries. Opt oameni care spun că sunt dedicaţi pentru Isus, care vor duce mai departe lucrarea de plantare a primei biserici în cele 7 oraşe de care vorbeam. S-a dat starul pentru Benin. Aceştia vor fi liderii care vor conduce poporul beninez către Isus, începând din aceste oraşe şi continuând să planteze biserici în jurul oraşelor respective, şi nu numai. A fost o întâlnire interesantă pentru mine, s-au discutat aproape toate detaliile necesare pentru a începe plantarea. Mai rămâne udatul, care e treaba lui Isus. Îmi pare rău că nu voi fi aici când lucrurile acestea se vor pune practic în aplicare, voi lua parte doar la o bucăţică mică, săptămâna viitoare, în Djerebe, unde lider va fi Paul, deja un prieten bun de-al meu.
Noaptea am avut din nou noapte de veghe, încă o dată am petrecut un timp minunat în prezenţa lui Isus, invitatul nostru, care nu s-a lăsat aşteptat prea mult.
17.05.2008 – start-ul
Astăzi a fost o zi pentru trup.J Am fost din nou la ocean şi cam asta a fost toată activitatea din această zi. Nu am decât cuvinte de exaltare în legătură cu sentimentele trăite. Aici valurile sunt imense. Totuşi am învăţat două lucruri. Africanilor le este frică de apă. La toţi. Absolut niciunul nu a intrat în apă decât până acolo unde le ajungeau picioarele la fund. Faptul că eu am intrat până în larg, a fost pentru ei un prilej de mirare maximă. Al doilea lucru care l-am văzut şi l-am conştientizat, a fost decenţa cu care fetele de aici se îmbracă. E mai ciudat un pic, au o cale de mijloc pe care o respectă peste tot. Adică, la biserica parcă fetele sunt mai dezgolite decât ale noastre, iar la plajă sunt îmbrăcate aproape ca şi la biserică. Tot timpul poartă acelaşi fel de haine. Nu am văzut nici o fată în costum de baie pe plajă. Absolut niciuna, din sute de fete câte au fost. De data asta a intrat şi Gabi în apă, m-am bucurat pentru el, s-a distrat de minune J.
18.05.2008 – la biserică
Ziua de azi a fost una memorabilă pentru mine. Mi se pare că am în sânge această cultură a africanilor. Am trăit alături de ei, la cote maxime. Am fost la biserică, au avut un fel de “ziua femeii” de la noi. Toată activitatea din biserică a fost făcută de femei. Inclusiv predica. A fost foarte interesant. Am mers mai de dimineaţă la biserică pentru a asista şi la programul muzical. A fost închinare adevărată. Felul lor de cântat îţi tresaltă inima. Trebuie să fii de piatră ca să nu dai din picior sau să ridici mâinile, să nu fredonezi şi tu sau să stai jos pe scaun. Mă faşcinează dansul lor. Primul lucru care s-a întâmplat, au intrat în biserică, pe rând, femeile care sunt căsătorite de 10 ani, după aia cele de 20, de 30 şi de 40. Au fost bunici în toată regula, în schimb dansau şi cântau de se cutremura biserica. Ulterior o femeie a predicat aproximativ vreo 40 de minute, mi s-a părut puţin ciudat, dar trebuie să recunosc că a predicat foarte bine. A fost o dimineaţă binecuvântată.
După-amiază am fost la biserica lui Cojo. Tony a predicat şi a răspuns la întrebările tinerilor. Din nou, am avut o după-amiază binecuvântată. S-a încheiat ziua, ca şi o zi binecuvântată.
19.05.2008 – Djeregbe, partea 1
Tot mai grele sunt nopţile. Trebuie să recunosc că dorul de casă mă chinuie în fiecare seară. Mă uit la poze cu Monica, cu copiii, îmi dau lacrimile. Zilnic. Seară de seară. Niciodată nu am fost plecat din familie atât de mult. E grea despărţirea. Mai grea decât am crezut, dar trece. În schimb, zilele trec iute ca gândul.
Azi am fost la Djeregbe, de fapt într-un sat de lângă oraş. Am găsit două locuri superbe în care vom merge de joi până duminică, câte două zile în fiecare loc. Regulile administrative de aici sunt interesante, dar bune. Există un şef de zonă, el este bătrânul satului, e sănătos şi înţelept. Oamenii ascultă orbeşte de el, chiar dacă poate are 80 de ani. Are puterea să dea afară din sat pe oricine, dacă doreşte, cel dat afară fără să comenteze ceva. Deci, la doi astfel de oameni am fost, iar impresia rămasă e foarte bună. Primul la care am fost chiar l-a primit şi pe Isus, a vrut ca Tony să se roage pentru el şi pentru toată familia lui, cu punerea mâinilor. Dumnezeu lucrează minunat, am mers la el să îi cerem să ne dea voie să ne lase două zile în zona lui, şi am plecat de acolo, cu încă o familie cu numele scrise în Cartea Vieţii. Şi cel de-al doilea şef a fost un om bun. De la ambii, avem permisiunea liberă să mergem să organizăm ce dorim.
19.05.2008 – Djeregbe, partea 2
Am hotărât să postim 3 zile pentru lucrarea care va avea loc în satul de lângă Djeregbe. Suntem în a doua zi de post şi deja putem vedea o deschidere pentru Cuvânt. Azi am petrecut destul de mult în acest sat, am fost din nou la şefii satului şi le-am dus medicamente, şi ceva bani, aşa se procedează. Ce a fost mai greu a fost împărţirea pliantelor, în mijlocul zilei, cu soarele puternic deasupra noastră. Îmi dau seama că oamenii de la sate sunt mult mai săraci decât cei din oraş. E o sărăcie cruntă, oameni mulţi, familii mari, bărbaţi cu mai multe soţii, fiecare soţie având mai mulţi copii, e dezastru… Multe case sunt făcute din bambus acoperite cu frunze de palmier, femeile bătrâne, şi nu numai, nu îşi acoperă pieptul, mulţi copii nu merg la şcoală, sunt mulţi care nu ştiu nici să citească, copiii fug mâncând pământul de speriaţi ce sunt, atunci când vreau să le fac poze şi pentru mulţi vederea unul alb este pentru prima dată. Din nou mă conving de faptul că blestemul sărăciei care stăpâneşte această ţară se datorează în principal şi faptului că bărbaţii sunt extrem de leneşi. Nu pot să pricep cum bărbaţii pot să stea toată ziua să nu facă nimic, să joace jocuri de noroc sau să doarmă. Nu am văzut absolut nici un bărbat muncind ceva, de fapt am văzut unul, muncea ceva la pereţii casei sale…
Spre seară am vorbit cu Cojo despre aceste lucruri, un băiat minunat care face ceva facultate de engleză, şi era conştient ca şi creştin că lenevia este una dintre cele mai mari boli a Benin-ului. Am văzut o trişteţe în ochii lui, l-am văzut fără nici o speranţă, aşteptând o bursă pe care a câştigat-o cu drept, bani care de fapt trebuia să îi primească lunar de aproape un an, şi din care încă nu a primit nimic. În schimb este un creştin sincer, matur şi aproape de Dumnezeu. Asta îi va aduce binecuvântare, chiar dacă nu o vede acum.
20.05.2008 – Djeregbe, partea 2
Am hotărât să postim 3 zile pentru lucrarea care va avea loc în satul de lângă Djeregbe. Suntem în a doua zi de post şi deja putem vedea o deschidere pentru Cuvânt. Azi am petrecut destul de mult în acest sat, am fost din nou la şefii satului şi le-am dus medicamente, şi ceva bani, aşa se procedează. Ce a fost mai greu, a fost împărţirea pliantelor, în mijlocul zilei, cu soarele puternic deasupra noastră. Îmi dau seama că oamenii de la sate sunt mult mai săraci decât cei din oraş. E o sărăcie cruntă, oameni mulţi, familii mari, bărbaţi cu mai multe soţii, fiecare soţie având mai mulţi copii, e dezastru… Multe case sunt făcute din bambus acoperite cu frunze de palmier, femeile bătrâne, şi nu numai, nu îşi acoperă pieptul, mulţi copii nu merg la şcoală, sunt mulţi care nu ştiu nici să citească, copiii fug mâncând pământul de speriaţi ce sunt, atunci când vreau să le fac poze şi pentru mulţi vederea unui alb este pentru prima dată. Din nou mă conving de faptul că blestemul sărăciei care stăpâneşte această ţară se datorează în principal şi faptului că bărbaţii sunt extrem de leneşi. Nu pot să pricep cum bărbaţii pot să stea toată ziua să nu facă nimic, să joace jocuri de noroc sau să doarmă. Nu am văzut absolut nici un bărbat muncind ceva, de fapt am văzut unul, muncea ceva la pereţii casei sale…
Spre seară am vorbit cu Cojo despre aceste lucruri, un băiat minunat care face ceva facultate de engleză, şi era conştient ca şi creştin că lenevia este una dintre cele mai mari boli a Benin-ului. Am văzut o tristeţe în ochii lui, l-am văzut fără nici o speranţă, aşteptând o bursă pe care a câştigat-o cu drept, bani care de fapt trebuia să îi primească lunar de aproape un an, şi din care încă nu a primit nimic. În schimb este un creştin sincer, matur şi aproape de Dumnezeu. Asta îi va aduce binecuvântare, chiar dacă nu o vede acum.
21.05.2008 – Djeregbe, partea 3
Şi azi am făcut aceleaşi lucruri ca şi ieri, adică am fost să împărţim pliante prin sat. Aceeaşi căldură dogoritoare, obositoare, dar Domnul e bun. Cred că oamenii vor veni de mâine la cele două centre unde vom face misiunea. Abia aştept.
Ca şi altă curiozitate pe care am aflat-o, aici în Benin, toate femeile poartă perucă. A fost foarte interesant când am aflat, explicaţia este destul de simplă, datorită hranei slabe în proteine, puţină carne, subnutriţie, părul femeilor nu este bogat deloc, este foarte rar şi slab. Din această cauză, femeile poartă peruci sau îşi împletesc părul lor cu adaos de păr artificial. Acest lucru mă face să mă gândesc la nemulţumirea multora dintre noi, care nu de puţine ori Îl condamnam pe Isus în legătură cu înfăţişarea noastră. Aici, orice om alb, este cel mai frumos dintre toţi.
22.05.2008 – Djeregbe (Awanou), prima zi de misiune
De dimineaţă m-am trezit cu gândul că aceasta este ziua cea mare, aşteptată de demult, pentru care am venit în Africa. Noi ne-am făcut partea noastră, cât am putut, ne-am rugat, am postit pentru aceste 4 zile, cred că Isus va lucra. De dimineaţă bineînţeles că Satan s-a arătat, încercând să ne pună piedici. Ambele cauciucuri din faţă de la maşină erau dezumflate. Acest lucru ne-a întârziat puţin, dar am rezolvat problema rapid. Pe drum spre Djeregbe, cu maşina supraîncărcată, s-a aprins becul de ulei, dar am continuat drumul. Am mers mai departe şi am ajuns în regulă la destinaţie. La locul de întâlnire deja aşteptau oameni. Mulţi copii. Toată lumea s-a bucurat când ne-a văzut. Dimineaţa au fost programate rugăciunile pentru bolnavi. Au venit orbi, şchiopi, tot felul de bolnavi. Oamenii stăteau la coadă pentru a ne ruga pentru ei. La copii le-am pus desene animate. A fost un timp minunat. Am luat o pauză pentru a ne odihni şi a mânca. După pauză au venit şi mai mulţi oameni. Am continuat să ne rugăm pentru cei care doreau acest lucru, punându-ne mâinile peste ei. Când s-a întunecat am pus un film creştin la videoproiector, sala a fost plină ochi. După scena răstignirii, Tony a făcut o chemare la mântuire, la Isus. Am rămas uimit, pot spune că s-au predat toţi de la mic la mare. Toţi strigau “Aleluia” cât îi ţinea gura, am avut parte de o deschidere excelentă. Au venit deja mulţi tineri la noi să ne spună că doresc să Îl urmeze pe Isus, să le spunem ce au de făcut. Paul va avea parte de oameni minunaţi aici în Djeregbe, pe care să îi înveţe, să îi ucenicizeze. Voi încerca să susţin lucrarea de aici cât voi putea, ei vor avea nevoie de un loc unde să se întâlnească, un teren să construiască o casă de întâlnire, Paul va trebui susţinut material, oraşul este foarte întins, va trebui să se deplaseze zilnic mulţi kilometri. Lucrarea ce a avut loc aici e minunată, cu siguranţă ziua de azi a fost un dar de la Isus. Seara târziu am ajuns acasă, rupţi de oboseală, dar spiritual… nu am cuvinte…
23.05.2008 – Djeregbe (Awanou), a doua zi de misiune
Dimineaţa am ajuns cu bine în acelaşi loc, numit Awanou. De mâine vom merge la vreo 2 km spre oraş, în alt loc. Spre surprinderea noastră deja erau adunaţi peste 100 de oameni, majoritatea copii. Am început iar rugăciunile pentru bolnavi, am avut şi noi un timp de rugăciune, ne-am adunat toţi cei din misiune pentru a ne ruga pentru Paul, care de săptămâna viitoare va începe lucrarea aici. Bineînţeles că nici azi nu am avut linişte şi pace, din cauza curentului s-a stricat videoproiectorul. Toată ziua au fost oameni care au dorit să completeze formularele de aderare, prin care şi-au mărturisit de fapt dorinţa de a face parte dintre cei care se vor întâlni, pentru început, săptămânal la studiu biblic şi închinare. Se pare că lucrarea este mai mare decât ne-am aşteptat. Spre seară am cântat şi ne-am rugat împreună.
Am aflat că acest sat are cam 500 de oameni, dar cu siguranţă, peste 200 erau copii până la 10-12 ani. Tragedia este imensă în familii. Nu voi reuşi să înţeleg modul lor de viaţă niciodată. Bărbaţii au mai multe soţii, Tatiana ne spunea de unul care are 12 soţii, fără ca să fie deloc bogat. Pur şi simplu bărbaţii nu se interesează deloc de procurarea hranei pentru familiile lor. Fiecare soţie are mai mulţi copii, dar aceasta nu este problema soţilor. Soţiile trebuie să muncească să îşi întreţină copiii. Pe soţi nu îi interesează. Şi majoritatea stau în aceeaşi casă. Am fost la un localnic să ne rugăm pentru el. Am fost curios să merg pentru că nu am intrat până acum în nici o casă de-a lor. Această casă avea pereţii exteriori din cărămizi de beton, era mai bogat. Când am intrat am găsit o singură cameră, împărţită în 3 sau 2 pereţi de rogojină, avea astfel 3 camere. În locul patului era o rogojină întinsă pe jos, mai avea o bancă şi o măsuţă mică. Asta a fost tot. Celelalte camere la fel, nişte haine aruncate pe jos într-un colţ. Mă gândesc cum poate să stea un bărbat cu mai multe soţii într-un astfel de loc. Şi să mai şi facă copii grămadă… Cu siguranţă Benin are nevoie de Isus… şi de multă înţelepciune.
24.05.2008 – Djeregbe, a treia zi de misiune
Astăzi ne-am mutat în altă locaţie. Nu ştiu de ce, dar în acest loc nou, azi, luptele spirituale au fost mai puternice. Este ceva normal ca atunci când faci o lucrare pentru Isus, mai ales într-un loc ca şi acesta, Satan să se supere. Veneau oameni care recunoşteau pur şi simplu că ei lucrează împreună cu demoni pentru a îndeplini anumite scopuri. Este ceva normal pentru oamenii de aici să aducă sacrificii de sânge pentru demoni. Pentru mine noutatea a constat în mijlocirea cu punerea mâinilor peste oameni. Au venit mulţi oameni să ne rugăm pentru ei, Tatiana (una dintre cele 2 fete care fac parte din misiunea de aici) traducând. Să mă rog pentru oameni aşa concret a fost pentru mine o experienţă extraordinară. Oamenii veneau cu credinţă că Isus, prin noi, îi poate ajuta. Au venit cu tot felul de probleme, implorând ajutor. Ziua a trecut foarte repede, spre seară am proiectat din nou un film creştin, Tony a făcut chemare, şi foarte mulţi, pot spune că toţi, de fapt, au dorit să îşi predea viaţa în mâinile Domnului.
Am câteva dezamăgiri în ceea ce priveşte oamenii din această ţară. Nu îmi aduc aminte dacă am mai spus-o sau nu, dar durerea e tot mai mare. Aceşti oameni aici trăiesc după nişte standarde morale foarte joase. Sunt foarte aproape de instinctul animalic de supravieţuire. Îmi este foarte ciudat cum toţi pot să fie cerşetori. Absolut toţi cu care vorbesc sau pur şi simplu le zâmbesc, îmi cer bani, cadouri, fără nici o jenă. E un spirit naţional. Dacă fac o poză cu vreunul/vreuna, mă întreabă ce cadou îi dau, dacă m-a lăsat să fac poze cu el/ea. Am vorbit cu câţiva localnici puţin, m-au şi întrebat, când plec, ce le las şi lor să îşi aducă aminte de mine? M-am rugat pentru o femeie care avea ceva probleme, după ce am încheiat rugăciunea pentru ea, a întrebat dacă nu pot să îi dau şi ceva bani. Nu au absolut nici o jenă în a cere. E foarte ciudat sentimentul acesta. Durerea cea mai mare care o simt, o am pentru Tony. I-ar trebui un vagon de bani să aibă ca să poată împărţi pe aici, zi de zi. Nici până în ziua de azi el nu a reuşit să găsească localnici creştini de aici în care să poată avea încredere 100%. Absolut niciunul. Nici măcar în unul din cei 7 oameni care probabil o să fie lideri aici. Cu fiecare zi care trece ne putem da seama că există o posibilitate foarte mare ca tot ce fac ei, să o facă doar pentru bani, doar din interes. Există concepţia aici că banii nu se termină niciodată la un om alb. Nici chiar ei între ei nu se ajută, fiecare dă din coate să se ridice cât mai sus din mizeria în care trăiesc, nu contează dacă calcă pe capetele altuia. E legea junglei, pusă în practică cum nu am mai văzut vreodată între oameni.
În altă ordine de idei, nu voi uita niciodată, cred, drumul de întoarcere. Un drum care de obicei îl făceam în 1.5 ore, de data asta l-am făcut în 6 ore. Am ajuns acasă aproape spre dimineaţă. Oricât ar fi de ciudat, tot Cotonou-ul a fost paralizat, din cauza unui camion care s-a răsturnat pe undeva. Pur şi simplu paralizat, în totalitate, datorită faptului că sunt doar câteva drumuri principale. Am apreciat, totuşi, la oameni, răbdarea imensă pe care o aveau. Nimeni nu era nervos în trafic. Aici se circulă pe şosea fără nici o regulă, fiecare trece, depăşeşte, virează, oricând vrea, de cele mai multe ori semnalizând aceasta cu mâna, sau deloc, dar nu se enervează nimeni, niciodată. E ciudat. Nu ştiu dacă m-aş putea obişnui cu aceasta.
25.05.2008 – Djeregbe, a patra (ultima) zi de misiune
Fiind Duminică, azi am mers mai târziu la Djeregbe. Când am ajuns acolo, ca de obicei, oamenii aşteptau. Azi a fost o zi mai lejeră din punctul nostru de vedere, le-am pus desene animate, pentru copii, iar spre seară un film cu viaţa lui Isus. Azi Paul a activat mai mult, el va fi lider aici, şi dacă toate vor fi ok, ulterior va fi pastor. E ultima zi de misiune şi lucrurile pare că s-au aşezat. Sunt destul de mulţi oameni care doresc să Îl urmeze pe Isus. Şi astăzi am fost la un om acasă să ne rugăm pentru el, casa lui, familia lui. Îmi place această lucrare, poţi să vezi practic cum oamenii se schimbă, e minunat să vezi această dorinţă a oamenilor, după Isus. Ziua s-a terminat cu roade multe, misiunea a fost un succes pentru El. Noi am semănat, de aici înainte e treaba Lui să ude. Mă rog pentru Paul să poată să se pună la dispoziţia Domnului. Dacă o va face, sunt convins că vom vedea multe minuni în aceste locuri, în care bucuros voi reveni cât pot de repede. Voi încerca să adun câţi bani voi putea să îi trimit aici, aici cu bani nu foarte mulţi se pot face misiuni în care se întorc mult mai mulţi oameni la Isus decât în alte părţi. După părerea mea, în toată misiunea asta s-au cheltuit aproximativ 500 USD, dar cu dăruirea necesară şi aceşti bani, aici s-a înfiinţat o biserică, în care de la început vor veni câteva zeci de oameni care şi-au predat viaţa lui Isus. Mă duce gândul la câte 500 USD aruncam pe degeaba în alte părţi, fără să se pocăiască un singur om… până la urmă, acesta este scopul nostru: să aducem oameni la mântuire, şi să nu-i pierdem pe cei care s-au pocăit deja.
Lucrurile sunt simple, doar că, în cele mai multe cazuri noi le complicăm, le împletim cu căile noastre proprii, le amestecăm cu mintea noastră, de cele mai multe ori, neinspirată. Totul pleacă de la faptul că nu mai există călăuzire, nu mai există ascultare de vocea Duhului Sfânt, în esenţă, NU MAI EXISTĂ POCĂINŢĂ. Dar ne place tare mult să ne batem cu cărămida în piept. Mi-aş dori ca toţi creştinii din România să vină cel puţin o lună aici.
26.05.2008 – cumpărături
Lucrurile încep să sune a plecare. Mă apropii cu fiecare minut de reîntoarcerea mea în România. Îmi este deja foarte dor de familie. Azi nu am făcut mare lucru, decât că am umblat prin tot oraşul după cumpărături. Peste două zile plecăm în Nord, la lei, elefanţi, girafe şi hipopotami. Ne vom întoarce sâmbătă. Am făcut şi eu câteva cumpărături, nu mare lucru, pentru că pur şi simplu nu prea am ce să cumpăr de aici.
Spre seară am mai avut din nou o discutie de vreo două ore cu Tony, despre experienţele din viaţa lui. De fiecare dată, rămân uimit, până acuma, îmi dau seama că totul a fost doar teorie pentru mine. Mi-a promis că viaţa mea se va schimba după această misiune. Deja s-a schimbat, tot ce îmi doresc este să Îl caut pe Isus mai mult, vreau o viaţă mai reală cu El. Şi dacă numai pentru această dorinţă amplificată în inima mea am venit aici, s-a meritat. Totodată, va trebui să vin în Benin cel puţin o lună pe an, pentru că voi preda un curs la şcoala biblică ce se va înfiinţa aici.
27.05.2008 – pregătiri
Azi am fost să vedem un posibil teren unde se doreşte înfiinţarea unei mini ferme de creştere de pui, respectiv un depozit pentru combinate. Fiind destul de departe, preţul nu a fost atât de mare, dar drumul lung şi rău până acolo, probabil va exclude cumpărarea lui. Am văzut şi cum se face ananasul. Nu ştiu de ce, dar eram convins că ananasul creşte într-un pom, ca un fel de palmier. M-am înşelat: este o plantă mică, cu frunze cu ţepi, până la genunchi, cu un singur fruct în mijloc, ananasul cunoscut de noi.
Pe drum am avut o îndoială în ceea ce priveşte această pierdere de vreme, mersul la un teren departe, cu şanse slabe de cumpărare. Când am ajuns acolo, după vreo 10 minute ne-am dat seama cu toţii care a fost scopul venirii noastre la terenul acela. Câţiva oameni au aflat că suntem misionari, au dat fuga într-un sat apropiat şi au adus o feţită la noi. Părea o fetiţă de vreo 7-8 ani. Am aflat ulterior că avea 14 ani. Mi-au dat lacrimile când am văzut-o: avea o tumoră imensă pe jumătate din faţă, fără nici o exagerare, cât o nucă de cocos. A fost desfigurată total, nu îmi venea să cred ceea ce văd. De doi ani şi jumătate purta această tumoră, care sugea toată vlaga din fetiţă. Ne-am rugat pentru ea, urmând ca mai departe Tony să vadă cum o putem ajuta, să îi facă nişte tomografii, eventual să încerce să o ducă să o opereze, în cazul în care nu va fi vindecată. Pe drumul de întoarcere absolut nimeni nu a mai scos un cuvânt. Toţi am rămas muţi, cu durere mare în suflet. Mă rog ca Dumnezeu să aibă milă de această fetiţă nevinovată…
Seara am avut din nou studiu biblic, un prilej minunat de a ne întâlni din nou cu Isus. Încet, încet, îmi iau rămas bun de la oamenii cu care am stat o lună. Binecuvântată perioadă… binecuvântată.
28.05.2008 – drumul spre Nord
Am străbătut Benin-ul în aproximativ 10 ore, cu tot cu opririle de pe drum. Este o ţară frumoasă, însă foarte săracă. Până în 2003, nu exista o şosea asfaltată care să străbată ţara. De fapt, nu existau şosele. Acum există acest drum asfaltat care merge până în Burkina Faso. Aproape pe toată lungimea drumului, pe de o parte şi de alta, sunt sate. Casele însă, sunt dezastruoase. Toate sunt făcute din pământ, acoperite cu frunze. Foarte rar se poate vedea câte o casă acoperită cu tablă zincată. Cu cât ne îndepărtam de Cotonou se poate vedea cultura tot mai înapoiată. Foarte multe femei, cât şi fete tinere nu îşi acoperă pieptul. E o dovadă incontestabilă de incultură, de sălbăticie…
Am avut o discuţie dureroasă cu Tatiana. Am rămas profund rănit în legătură cu fetele/femeile din Benin. Aici, fetele/femeile nu au nici un drept. De mici, fetele pot fi promise de tatal lor. Un bărbat poate să ceară fata de la tătăl ei de mică, şi o aşteaptă până creşte mare, chiar dacă el are 40 de ani, dacă s-a înţeles cu tatăl ei, la vârsta maturităţii o poate avea de soţie, fără ca fata să comenteze ceva. Lucrurile sunt atât de dure, încât fetele nu au voie să se îndrăgostească. Este chiar ruşine pentru o fată, să se îndrăgostească de vre-un băiat. Ele nu trebuie decât să se supună voii tatălui. Toate căsătoriile sunt aranjate. Fetele nu pot să aleagă deloc, niciodată. Odată ajunsă femeie măritată, cu un bărbat pe care nu îl iubeşte, şi probabil nu îl va iubi niciodată, ea devine slujnica lui. În cele mai multe cazuri, fiecare bărbat are mai multe soţii, fiecare soţie stă într-o cameră, bărbatul intră la care vrea, oricând vrea. Dacă bărbatul doreşte, poate să trimită acasă la părinţii ei, oricând, oricare dintre soţiile lui, fără ca aceasta să se poată opune. Ea va duce ruşinea cu ea, şi va rămâne o femeie nemăritată până la moarte. E crud. Această cultură e impregnată în mintea tuturor oamenilor, ce e dureros, este că şi în mintea femeilor. Ele nu ştiu că există o altă cale, se supun, nu au ce face, şi nici nu le trece prin minte că ar putea schimba ceva. Câtă binecuvântare că noi trăim în România…
29.05.2008 – Safari
Dimineaţa la 5 ne-am trezit cu toţii. Pentru a ajunge în parcul naţional Pendjari avem un drum lung de străbătut de la casa de oaspeţi unde am poposit pentru trei zile. Drumul până acolo a fost destul de rău, cum sunt de fapt toate drumurile aici. Am crezut că toată maşina se va face bucăţi. Am luat un ghid şi încrezători, am pornit la drum cu speranţa că vom vedea cât mai multe animale. Ne-am şi rugat pentru asta. J Intrarea în parc a costat 10.000 franci, aproximativ 60 ron. Nu după foarte multă vreme de la intrarea în parcul Pendjari au apărut primele animale: antilopele. Apoi maimuţe, porci sălbatici şi tot felul de păsări. Antilopele au fost foarte multe, la fiecare 5-10 minute pot spune că vedeam turme întregi, altele stăteau, curioase, altele fugeau. Savana africană este extrem de frumoasă, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge aici vreodată. La un moment dat m-am urcat deasupra pe maşină, a fost extraordinară priveliştea, vântul bătându-mi faţa, am fost căutătorul principal de animale. J Toţi am avut un singur gând: după ce ne săturasem deja de antilope, aşteptam să găsim elefanţi. Între timp ne-am oprit pentru un popas la un lac plin de hipopotami. Nu am mai văzut în viaţa mea, dar nu m-am aşteptat să fie atât de mari. Nu am nici un termen de comparaţie, dar cred că greutatea unuia singur depăşeşte cu uşurinţă greutatea a trei vaci laolaltă. Ghidul ne-a dus într-un tur al parcului, în cerc, am facut aproximativ 400 km. Ne-am pierdut speranţa să vedem elefanţi, deja era foarte cald, animalele pot fi văzute numai dimineaţa şi seara. Deodată am zărit printre copaci, departe, 2 colţi de fildeş. Am strigat toţi de bucurie. Ne-am dat jos, şi, în urma ghidului am pornit prin savană, vre-o sută de metri. Am rămas fără grai. Era imens. S-a oprit din mâncat şi s-a uitat la noi. Noi speriaţi, el speriat. Dintr-odată a răgnit puternic, a ridicat trompa în sus, şi a început să fugă spre noi. Am crezut că suntem terminaţi, am luat-o la fugă înspre maşină. S-a oprit însă după câţiva metri, ghidul a stat nemişcat. Ulterior ne-a spus că dacă o luăm la fugă, fuge după noi, dacă stăm pe loc, el se opreşte… Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă o lua şi ghidul la fugă J. Spre seară am ajuns la casa de oaspeţi, obosiţi, înfometaţi, cu gândul la emoţiile trăite în timpul zilei. A fost minunat să putem vedea atâtea animale exotice în mediul lor natural. Dacă nu era extrasezon, mai puteam vedea crocodili şi lei. Cu siguranţă o să mă mai întorc aici, cu timp mai mult la dispoziţie.
30.05.2008 – drumul spre Cotonou
Ne-am trezit de dimineaţă din nou, aveam un drum lung înaintea noastră. Ne-am hotărât să plecăm azi, ca în caz că apare ceva pe drum, eu să fiu asigurat cu încă o zi, să nu pierd avionul de duminică. Drumul a fost lung şi destul de greu. Ca lucrurile să fie aşa cum trebuie, după vreo două ore, aproape că ne-a căzut o roată de la maşină. A fost dezastru. S-au rupt şuruburile care ţineau roata, pentru că mecanicul la care am fost aseară nu le-a strâns cum trebuie. E ceva nemaipomenit, aveam atâtea probleme cu maşina asta, zilnic se strica ceva la ea. E un microbus vechi, pe care Tony a dat 17.000 USD. Preţul la maşini aici e extrem de mare. Maşina asta nu valorează nici jumătate din preţul dat pe ea. După vreo două ore, problema s-a rezolvat, am găsit un mecanic, a pus alte şuruburi, am plecat mai departe. Din păcate nu am ajuns la destinaţie azi, s-a întunecat şi a trebuit să ne cazăm la un hotel. Riscul să circuli noaptea e mult prea mare din mai multe motive: unu, circulaţia pe aceste drumuri e îngrozitoare, nu există reguli, pur şi simplu, toată lumea trece peste drum oricum, oricând, fără să se asigure; doi, există riscul unui atac de hoţi, risc mic, dar există; şi trei, cel mai important, negrii nu văd noaptea decât foarte slab. E ciudăţenie asta, dar e adevărat. De fapt ei văd, dar doar în faţă noaptea, ei nu disting lucrurile în ansamblu, doar central. Tony ne-a mai spus asta, dar nu m-am gândit că vorbea şi despre el… Aşa că, peste noapte ne-am cazat la un hotel, vai de el, urmând ca dimineaţa să plecăm spre casă.
31.05.2008 – pregatiri
Azi este penultima zi în Benin. De la hotel până acasă am făcut două ore. Am despachetat, urmând ca peste vreo trei ore să plecăm în oraş, să facem ultimele cumpărături pentru plecarea mea. Ziua a trecut repede, iar am avut probleme cu maşina, de data asta fierbea apa în radiator, am oprit tot la 5 minute să se răcească. Îmi este milă de Tony. M-am tot gândit cum Dumnezeu a lucrat cu el, ce răbdare poate să aibă, ce dedicat este. A lăsat în America un salar de 10.000 USD pe lună!!!, casă imensă, maşină de 70.000 USD, asigurare de 1 milion de USD, viitorul copiilor, a lăsat tot, absolut tot, şi a venit aici, în ţara asta amărâtă, cu oameni de nimic, unde se chinuie, fără să cârtească nimic. Primeşte un salar de 900 USD pe lună el, şi Erica la fel, 900. Cu aceşti bani trăiesc aici toată familia modest (8 oameni), şi mai şi ajută pe toţi care trec pe la el, face şi misiuni, zi de zi, zi de zi e în foc continuu, cu răbdare, cu dragoste pentru oameni, şi mai ales, pentru Isus. Trăieşte prin credinţă, când îi este mai greu, atunci Isus îi trimite de la cineva bani, nu a fost dezamăgit niciodată.
Spre seară, ne-a povestit începutul misiunii lui, pot să văd, din nou, că fiecare pas pe care l-a făcut, şi îl face, îl face cu Isus, sub călăuzirea Lui. Istoria lui este destul de lungă: a crescut în Nigeria, a venit în România, a plecat în America, şi din America în Benin. O să spun acum doar partea cu Benin-ul. Începuturile au fost grele. A stat multă vreme prin hoteluri, căutând şi aşteptând voia lui Dumnezeu. Lucrarea nu a întârziat mult, a început într-o seară într-un club de internet: în acel club, vizitat des de Tony (aşa comunica cu familia), vedea des o fată, se vedea clar că acea fată căuta clienţi. Oamenii din club îl cunoşteau deja, el le mărturisise deja pe Isus, şi, spre surprinderea lui, vocea Duhului i-a spus să meargă la ea. La început i-a fost greu, ştiind că toată lumea o cunoştea, ştiind cine este. Dar s-a supus, umil. A mers la fată şi i-a spus, simplu, dacă ştie că Isus o iubeşe? Fata a spus că da. În acel moment şi-a pus mâna peste ea şi a început să se roage pentru ea. Fata a început să se zgârie pe faţă, striga şi se zgâria în continuare, sângele începea să îi curgă din rănile făcute cu unghiile. Tony s-a rugat în continuare pentru ea, până când a fost eliberată de duhuri. Fata a plecat acasă mântuită şi cu o Biblie dată cadou de Tony. A doua zi, clubul de internet a fost plin cu oameni, inclusiv tatăl fetei, care a venit să îi mulţumească pentru ce a făcut cu fata lui, şi să le spună cum să citească Biblia. În acea seară s-au predat foarte mulţi oameni, acolo, în clubul de internet. De acolo au ieşit şi doi ucenici, pe care îi are şi în ziua de azi, oameni pe care, eu, în această lună cât am stat aici, i-am cunoscut bine, fiind cu noi în misiune, trup şi suflet. Aşa a fost începutul, binecuvântat de Isus.
01.06.2008 – ultima zi
A fost ziua cea mai lungă. M-am trezit primul, am împachetat ultimele bagaje, a fost destul de greu, am voie doar două bagaje a câte 23 kg fiecare. Mai târziu am fost la biserică, din nou, m-am umplut, a fost minunat. Îmi place mult libertatea în Duh pe care o trăiesc oamenii aici. Încerc să savurez fiecare moment, va trece multă vreme până mă voi reîntâlni cu ele. Voi pleca de aici cu amintiri plăcute, în general. A fost foarte benefic din punct de vedere spiritual, probabil că nu voi mai fi acelaşi om. Voi reveni aici oricând, cu cea mai mare dorinţă şi bucurie. Recomand tuturor această experienţă de neuitat. Cred în viziunea lui Tony: Benin-ul va fi binecuvântat prin români. Cu noi, românii, Dumnezeu are un plan mai mare decât credem noi, va veni o trezire în România, între tineri, şi vom fi o binecuvântare nu numai pentru noi, ci pentru multe naţiuni. Într-o bună zi, se vor adeveri aceste cuvinte pe care le-am scris. Tot ce trebuie este ca noi, tinerii, să nu încetăm să credem, să ne rugăm, şi să luptăm pentru ceea ce Isus a pus deja în noi. Binecuvântate să fie Benin şi România.
Îi puteţi scrie la adresa: cristi@aval.ro
« înapoi
