Lui Dumnezeu Îi pasă de slăbiciunile tale

Fii un conducător care nu-şi ascunde slăbiciunile! Când ai auzit ultima oară pe cineva spunându-ţi acest lucru? Dacă nu ai auzit până acum o astfel de expresie, nu trebuie să fii surprins, pentru că ea nu are nici un sens în lumea în care ne conducem carierele. Este împotriva eticii şi a celor mai elementare noţiuni ale umanismului şi gândirii omeneşti. Ar trebui, totuşi, să luăm în considerare această abordare, deoarece spre deosebire de calea pe care o urmează lumea, ea reprezintă calea pe care o doreşte Isus Hristos.

Închinarea la altarul puterii. În cultura noastră, forţa şi puterea sunt aşezate pe tron, fiind omagiate în mod public. Persoana care este puternică, el sau ea, fie că este preşedinte executiv, o persoană influentă în afaceri, o celebritate sau un lider civic convingător, este admirată, promovată şi lăudată. Prin urmare, ne străduim să obţinem puterea şi fugim de slăbiciune.

Umanismul dictează conducerea prin putere. Înţelepciunea omenească ne îndeamnă să minimalizăm riscurile până la zero. Pentru a evita să ne compromitem poziţia de putere, suntem sfătuiţi să nu acţionăm până când rezultatele dorite sunt, în fapt, garantate. Acesta este cel mai bun lucru pe care o persoană îl poate face fără ajutorul lui Dumnezeu. Datorită mândriei noastre şi a realizărilor, a încrederii în noi înşine, ne privăm singuri de sprijinul divin şi de resursele lui Dumnezeu care ne stau la dispoziţie.

Omul, în mândria sa, nu va conştientiza nevoia. Pur şi simplu nu-I permitem lui Dumnezeu să ne ajute. Ne-ar răni mândria prea mult să acceptăm că puterea şi resursele noastre personale nu sunt adecvate. Aşadar, Îl ignorăm pe Dumnezeu, dorind să ne atingem obiectivele şi dorinţele în proprii noştri termeni. Acest lucru este de înţeles la cei care nu pretind că au credinţă în Isus Hristos. Cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, nu au în cine altcineva să creadă decât în ei înşişi şi în cei din jurul lor. Totuşi, cei care refuză să-L cheme pe Dumnezeu în ajutor şi cred în Hristos, nu au nici o scuză. Ce tragic este atunci când un creştin abandonează calea lui Hristos şi alege să urmeze calea umanismului:

- Când el sau ea refuză să fie vulnerabili.

- Când chiar şi în relaţiile apropiate, acasă, la locul de muncă, chiar şi la biserică, el sau ea joacă rolul unei persoane sigure pe ea însăşi.

- Când el sau ea aduc argumente, învaţă să controleze dialogul şi îşi rafinează atacurile pentru a se asigura că îi pot aborda pe alţii de pe o poziţie de forţă. 

Cu toate acestea, dacă citim Biblia, putem vedea clar că Dumnezeu a ales calea slăbiciunii. Prin intermediul Scripturilor, indiferent de profesia sau chemarea noastră, suntem îndemnaţi să umblăm pe această cale, prin credinţă!

Doar Dumnezeu este de ajuns. “...Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9 -10).

Este nevoie de creştere în viaţa spirituală. Isus a spus “...Căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” (Ioan 15:5). În cultura noastră, oamenii puternici nu admit slăbiciunile, dar le simt. Nu le este permis să admită că sunt vulnerabili, dar sunt. Puterea este cuvântul cel mai important, lipsa puterii este inacceptabilă, aşa că trăim ca şi când am fi infailibili, iar presiunea datorată perpetuării acestei iluzii este distructivă şi ne poate îmbolnăvi. Dumnezeu să ne ierte pentru această ipocrizie. Să ne elibereze de o astfel de sclavie, pentru a fi noi înşine. Să ne ajute să acceptăm că slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre ne pot deschide uşa spre posibilităţi divine ce depăşesc logica omenească.  

Dr. Richard C. Halverson