Lumina asta vine din pământ,

nu se sperie, nu se scutură-n vânt.

O redau plantele sătule de vară,

toate fiinţele gata să moară.

Spaţiului o redă fiecare

om singuratec, ori floare,

c-un gest melancolic, ciudat,

şi-o pasăre parc-a zburat;

asa ţi se pare mereu pe-acest cer,

c-a trecut un înger, un mare mister.

Însă pe pământ a-nceput

descompunerea lentă;

poame târzii cu carnea transparentă

s-au desprins şi-au căzut.

O, totul se petrece-n tăcere!

Să reluăm grozava putere,

pe care-am împrumutat-o fiinÅ£elor trecătoare,

asa spun zeii din pământ, din soare.

Îi aud ÅŸi-n sângele meu sărăcit;

stau în lumina de toamnă, zâmbind liniÅŸtit,

şi-i aud cum se sfătuiesc:

să luăm fiinţelor harul ceresc.

Da, e lumina vieţii ce ni se ia,

nu te teme, păpădie, nu tremura,

am să-ţi spun, am să-ţi spun ceva:

zeii nu ÅŸtiu, însă noi vom învia.

Magda Isanos