Nu-i vânt ce bântuie-n dumbravă,

Nu-s foi de aur în zăvoi:

Un nevăzut copac din slavă

Prelinge psalmi stelari pe noi.

Văd cum pe nori pufoşi, de vată,

În azuriul ei veÅŸmânt,

Păşeşte Maica Preacurat,

În braÅ£e cu FiuÅ£ul Sfânt.

Ea-L duce lumii spre-a fi iară

Pe cruce pus, cum a mai fost:

„Te du, Copile, gol pe Å£ară

Åži tufa deie-Å£i adăpost“.

De-atunci mă uit la tot zdrenţosul,

Dorind să aflu din vreun semn:

Nu-i unsul Domnului, Cristosul,

Purtându-ÅŸi cârja Lui de lemn?

Åži poate printre brazii prieteni

Voi trece fără-a şti de fel

Că fâlfâie heruvi prin cetini

Åži-n iarbă flămânzeÅŸte El.