De ce-n aprinse dimineţi de vară
mă simt un picur de dumnezeire pe pământ
ÅŸi-ngenunchez în faÅ£a mea ca-n faÅ£a unui idol?
De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul
ca para unei facle în văpaia zilei?
De ce în nopÅ£i adânci de iarnă,
când sori îndepărtaÅ£i s-aprind pe cer
ÅŸi ochi de lupi prădalnici pe pământ,
un glas îmi strigă ascuÅ£it din întuneric,
că dracul nicăieri nu râde mai acasă
ca-n pieptul meu?
Pe semne – învrăjbiÅ£i
de-o veÅŸnicie Dumnezeu ÅŸi cu Satana
au înÅ£eles că e mai mare fiecare
dacă-ÅŸi întind de pace mâna. Åži s-au împăcat
în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet
credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna.
Lumina şi păcatul
îmbrăţiÅŸându-se s-au înfrăţit în mine-ntâia oară
de la începutul lumii, de când îngerii
strivesc cu ură şarpele cu solzii de ispită,
de când cu ochii de otravă ÅŸarpele pândeÅŸte
călcâiul adevărului să-l muÅŸte-nveninându-l.
Lucian Blaga
« înapoi
