Arhivă Aprozar »

POEZII

Publicat la data de: 21-05-2007

- aprozar

Primăvară nouă

Din depărtări de reveniri înalte,

Cu soare nou ieşind din cuib de zori,

Se reîntoarce primăvara iarăşi

Vâslind încet din aripi de cocori.

Un mugur... zece... şi cireşii, iată-i,

Atinşi de frunţi de harul însorit,

Copii ce sunt şi vor rămâne veşnic,

Se-mbolnăvesc deodată de-nflorit.

Cu mâinile-n pământ îngenuncheată,

Răchita mulţumeşte ca un om,

Iar vrăbiile gureşe-şi fac iarăşi

Altare noi în fiecare pom.

Din rădăcini lăsate-n adâncime

De moşi, strămoşi, cu oasele de var,

Un nou fior mă furnică şi-mi apare

Că-mi ies din umeri frunze de stejar.

Virgil Carianopol

Timpul

Doamne dă-mi o secundă din timpul Tău,
Din veşnicia TA,
Căci o secundă din veşnicia Ta ar fi o veşnicie pentru mine…
m-ai născut sub greu blestemul timpului
şi mă ofilesc asemeni unei flori ,
unei gingaşe flori…

Dă-mi o secundă Tată, căci mă strânge rău
Timpul căruia îi sunt rob …
Dă-mi o secundă, căci poate atunci
O să mi se pară un zâmbet viaţa
Un dans spre infinit …

Azi… aş vrea să ţin timpul în mâna mea
Să-l strâng atât de tare încât să dispară
Şi veşnicia să mă cuprindă…
Azi nu mai sunt eu…
Căci azi a trecut… şi a venit mâine…
Of... Timpule… tu ce mereu mă înfrângi
Ce-aş vrea să te frâng cum tu mă frângi mereu…
Să te frâng cu mâinile care acuma sunt puternice
Însă într-o zi… vor fi slabe din cauza ta…

Însă… curând se va sfârşi…
Şi timpul va pieri…
Cunoaşte-voi atunci grozava veşnicie
Unde timpul… va fi doar o amintire

Cristina Radu

E Duhul Sfânt în tine?

E zi deosebită, e zi de mare sărbătoare
E ziua Cincizecimii, e mare celebrare
Te-ai întrebat amice: e Sfântul Duh în tine?
Cum îl tratezi? Cât îl cunoşti de bine?

De-i Duhul Sfânt în tine, în tine e Hristos
Da-i şi Dumnezeu, prin El ai trai frumos
E-o Alianţă sfântă, e-o forţă ce creează
E-o Coaliţie ce-n Univers veghează,

E forţa ce-a-ntocmit şi soarele şi luna
Şi planetele ce se-nvârtesc întruna
Nimic nu-i mai presus de Sfânta Trinitate
Nimic nu poate-ntrece a ei intimitate.

De-i Spiritul în tine, desigur, vei vedea
Cum El te poate consola în clipa grea
Ce mângâieri gingaşe, ce adieri sublime!
El poate-ndepărta netrebnica iuţime.

El penetrează-n cuget, el penetrează-n gând
E-atât de delicat şi e atât de blând!
E un deliciu să-L simţi mereu în tine
Tratează-L totdeauna aşa cum se cuvine,

Nu-L întrista nicicând, El spune vorbe dulci
Şi vrea să te-nsoţescă din zori şi pân’ te culci
El îţi veghează somnul şi-a doua zi din nou
Îţi dă elan să-ţi împlineşti destinul de erou.

De-L ai pe Duhu-n tine te va-ndemna duios
Să fii la înălţime, să fii bun credincios
Şi roade vei aduce ce-s vrednice de Cer
Şi nu te vei lega de lucruri care pier,

Vei răspândi în juru-ţi dragoste divină
Vei fi-mbrăcat mereu în haină de hermină
Răbdarea şi-nfrânarea nu-ţi vor mai fi străine
Îi vei iubi şi pe acei cu suflete haine,

Vei rămâne credincios şi-n zile de-ncercare
Vei ştii că pocăinţa e zel şi renunţare
Din pacea sufletească vor curge sfinte unde
Şi zilnic plinătatea Lui, duios, te va pătrunde.

De-i Sfântul Duh în tine, iubite-ascultător
Vei fi convins c-ai supărat pe Tatăl Creator
Şi vei cădea-n genunchi; vei cere îndurare
Şi iar vei activa în sfânta Lui lucrare...

Te va convinge să lucrezi mai cu ardoare
Să dai din tot ce ai şi la acel ce n-are
Să-nvingi pornirea firii; apoi s-o răstigneşti
Să locuieşti doar în sfera stărilor cereşti.

Păstrează-L, deci, în tine ca pe-un mărgăritar
Fii Templu pentru Duhul; te-ndrumă ca un far
Să poţi s-ajungi Acasă la locul de răsplată
Unde dumnezeirea pe veci va fi ‘nălţată.

George Cornici

Ars poetica

Aici e numai luptă aspră pentru soare.

În fiecare lacrimă din vis se zbate

Chemarea înălţimilor nemuritoare

Şi frica tot mai mare de singurătate.

În fiecare strigăt arde o dorinţă

De împlinire nefirească şi lumină,

De ridicare peste propria fiinţă

Şi de cunoaştere înaltă, cristalină.

Spre altceva o fugă crudă ne frământă

Şi rătăcim adesea singuri printre gânduri.

E rugăciunea cea mai pură şi mai sfântă

Tăcuta aplecare seara peste rânduri.

Ispitele pământului rămân departe

Şi numai cerul, enigmaticul, ne cheamă.

Pe albe cărărui pornim, ce duc spre moarte,

Cum am porni spre înviere, fără teamă.

Că nu dorita linişte ne preocupă,

Ci numai truda de-a ne înălţa spre ea;

Nu ceea ce avem în noi, ci goana după

Necunoscutul ce nicicând nu-l vom avea.

Şi ne atrage nemurirea din cuvinte

Nu pentru ceea ce prin ea în vremi vom fi,

Ci numai pentru frământările prea sfinte

Şi bucuria unică de-a le râvni.

Ion Siugariu

Pe drumul cel strâmt

Pe drumul cel strâmt nu-s mai multe iubiri,

Nu-i cale de-ntors, nici popas să te-aline,

Ci drumul-i, adesea, mult prea greu pentru tine.

Pe drumul cel strâmt nu-s mereu trandafiri.

Nu-s ploi să te-abată, nici vânturi străine,

Când drumul e drept şi când ţinta ţi-e sfântă,

Dar cât de adesea pe calea cea strâmtă

Îţi pare că-i greu, mult prea greu, pentru tine.

Pe margini sunt mulţi care râd şi te cheamă

Să vii lângă ei, la ospăţul de nuntă.

Ţi-e greu, uneori, pe cărarea cea strâmtă

Şi, parcă, ţi-e frig tot mai mult şi ţi-e teamă.

Pe drumul cel strâmt nu-s mereu numai flori,

Nici cale de-ntors, nici popas să te-aline,

Ci drumul-i, adesea, mult prea greu pentru tine.

Pe drumul cel strâmt sunt doar spini, uneori...

Prietenul meu, care vrei să-nţelegi,

Vei şti că-ntr-o zi drumul tău se desparte:

E-un drum către viaţă şi-un drum către moarte,

Şi-atunci tu vei fi nevoit să alegi.

Pe drumul cel larg sunt atâtea iubiri,

Sunt multe miresme şi vânturi străine,

Şi nu este nimeni să râdă de tine,

Pe drumul cel larg sunt adânci amăgiri.

Nu-i vină, nici lege să-ţi stea împotrivă,

Dar n-ai să ajungi nicăieri, niciodată,

Căci toţi, pustiiţi, se topesc deopotrivă

Pe drumul cel larg, pregătit pentru gloată...

Când sufletul tău ne-ncetat se frământă,

Când cauţi să ştii şi când vrei să găseşti,

De vrei să învingi şi de vrei să trăieşti,

Alege cu mine cărarea cea strâmtă.

Şi chiar de-ţi va fi printre spini mult mai greu,

Şi chiar dacă toţi vor dori să rămână,

Tu vino acum, să pornim împreună,

Căci azi ne-aşteaptă, zâmbind, Dumnezeu!

Ştefan Olaru

Irepetabilul

Oricât preaînţeleptul înţelept ar vrea să pară
nimic nu se petrece sub cer a doua oară;
Nu poate ce va fi cu ce-a fost să se-ngemene.
Nu-s lucruri, nici fiinţe, nici fenomene-asemene

În oricâtă mulţime, e totul singular,
Din tot ce a trecut nimic nu vine iar.
O sabie de foc se-nvârte prea cu sete
Nici forma, nici substanţa să nu se mai repete.

Eu poate sunt condorul cel spânzurat de-aripe
În prea singurătatea ce plânge între clipe,
Dar ne la fel cu el şi ne la fel cu mine,
Eu ţip singurătăţii ce nu-şi găsesc destine.

Iubesc, nu mă-ntrebaţi de ce aşa iubesc
Mai mult ce am pierdut decât ce-o să găsesc...
Plăcerilor ce vin eu nu le ies în prag,
Tristeţile trecute le cânt cu mult mai drag.

O candelă se scade sub miez de noapte blând,
Mai sfântă-i ca un soare către zenit crescând;
Sublim este să cânţi mireasa-n sărbătoare
dar sfânt, să-ngenunchezi spre mama care moare.

Aş venera pe-acela care-ar putea să-mi dea
O clipă din departea copilărie a-mea
S-o retrăiesc întocmai ferice şi durut
şi-apoi să fac din ea veciei aşternut.

Ştiinţa cea mai-naltă oricât n-ar vrea să pară
Nimic nu se întâmplă sub cer a doua oară
Şi lacrimi le vom face ca bolta cea albastră
Iubirea-i cântul nostru şi poezia noastră.

Benone Burtescu

Adevărul suprem

Tu cel ce-alergi căutând adevărul,

Iar drumul ales nicăieri nu te duce,

Ridică-ţi privirea şi spintecă cerul,

Şi-atunci vei găsi Adevărul pe cruce.

Şi poate nimic nu-ţi va fi îndeajuns

Să plângi cu amar şi părere de rău,

Găsind Adevărul scuipat şi străpuns,

El Însuşi plătind pentru sufeltul tău.

Prieten ce azi nefiresc te grăbeşti

Şi vrei să ajungi în sfârşit la răscruce,

Tu spune-mi să ştiu mai întâi cine eşti

Şi unde alergi căutând a te duce?

Strivit dacă eşti şi aproape păpus,

Când drumul ales mai străin se va face,

Ridică-ţi privirea o dată în sus

Şi-atunci vei găsi alinare şi pace.

E pacea dorită de toţi cu ardoare,

E drumul spre cruce prin sângele sfânt,

Şi nu poate fi o nădejde mai mare

Decât Adevărul reîntors pe pământ.

Ştefan Olaru

Călători enigmatici

Prin timpul care vine şi se duce

Rămânem enigmatici călători

Ce între leagăn pendulăm şi cruce

Urmând destinul: „Trebuie să mori”.

În timpul ce istoria îl scrie

Noi mâine fi-vom doar „acei ce-au fost”,

Şi în a vieţii tragi-comedie

Există oare sens, există rost?

Cu timpul ce îmi trece prin celule

Mă simt tot mai bătrân şi obosit,

Un bulgăre de atomi şi molecule

Ce se rostogoleşte spre-un sfârşit.

În timpul ce ne-a dus cu el bunicii,

Apoi părinţii şi-n curând pe noi,

Ni-e orizontul nost^, ca al furnicii

Iar lumea nu-i decât un muşuroi.

Când timpul care trece peste mine

Îmi ninge-n păr omătul ancestral,

Pe-oceanul înnoptărilor haine

Eu unde mă îndrept, spre care mal?

Pe timpul care-ţi fură tinereţea

Şi rând pe rând prădându-şi anii toţi,

Îţi lasă-n suflet jalea şi tristeţea,

Să-l ocoleşti, să-l biruieşti nu poţi.

Prin timpul care vine şi se duce

Am fi doar enigmatici călători,

De n-ar fi fost pe Golgota o cruce

Şi ziua-ntâi cu a-nvierii zori.

Petru Dugulescu

Cât de măreţ e Dumnezeu

Cât de măreţ e Dumnezeu!
Văd marea cu talazuri grele,
mă-nalţ pe munţii de bazalt
şi-mi zboară gândul printre stele,
tot mai înalt.

Ce împărat îşi duce-oştirea
spre un gigantic apogeu?
Acel ce-a pus în goluri firea,
Acel ce-a scris oricui menirea
mai mult decât nemărginirea
e Tatăl meu!

Cât de temut e Dumnezeu!
Vuiau de pe Sinai ecouri
când glasul Domnului vorbea.
Iar Moise-nainta prin nouri
şi tremura...

La Tronul Alb se strâng sfielnic
voievozi de foc din Empireu.
şi heruvimii vin cucernic,
slăvind Eternul Vistiernic.
şi-acest Stăpân Atotputernic
e Tatăl meu!

şi cât de bun e Dumnezeu!
Chiar dacă stelele bătrâne
tot au o vreme când se-aştern,
dar cine în Isus rămâne
e-un fiu etern!

şi-n faţa slavei sclipitoare,
în ceasul lumii cel mai greu,
când cei ce-au dat pe sfinţi la fiare
vedea-vor Forţa Creatoare
eu voi şopti cu adorare:
E Tatăl meu...

Costache Ioanid

De când Îl iubesc pe Isus

De când Îl iubesc pe Isus,
mai 'nalt mi se pare înaltul,
cărările urcă mai sus
şi soarele-i altul!

De când Îl iubesc pe Isus,
bujorii mai roşii se-arată,
iar stele cum ies în apus,
n-au fost niciodată.

De când Îl iubesc pe Isus,
aş vrea să-L ador ca Debora,
un cântec, pe aripi adus,
ducând tuturora.

Ca Iacov o scară aş vrea,
spre nouri de albe răsfrângeri,
să urc tot pământul pe ea,
în murmur de îngeri.

De când Îl iubesc pe Isus,
mi-e drag să văd oameni cum cântă,
cu lacrimi de freamăt nespus,
pe cartea cea sfântă.

Şi-aş vrea, cât cu dorul cuprind,
când n-or mai fi arcuri şi suliţi,
s-aud lumea-ntreagă vorbind
de Domnul pe uliţi ...

Costache Ioanid

De-atâţia ani

De-atâţia ani stă Domnul tău,
în pragul casei tale
iar tu-L respingi şi-alungi mereu
cu multele-ţi greşale!

Aşteaptă haru-n uşa ta
iertarea Lui să-ţi deie
tu nu-L primeşti, Îl laşi aşa
de-atâţia ani să steie.

Te-aşteaptă fericirea-n prag
să-ţi umple viaţa-ntreagă
tu gol şi trist suspini pribeag
păcatul greu te leagă.

Iertarea stă şi pacea vrea
în viaţa ta să vină
să-ţi umple-ntreagă viaţa ta
cu cântec şi lumină.

Dar tu te împietreşti mereu, -
ah, nu-ţi e teamă oare
că s-o sfârşi şi harul Său
şi lunga Sa răbdare?

C-aceasta poate-n uşa ta
e ultima-I bătaie
şi că apoi va mai urma
doar veşnica văpaie?

Ah, nu te temi c-această zi
sfârşitul o să-ţi fie
şi noaptea care va veni
va fi pe veşnicie?

- Când glasul Lui te cheamă iar
iubitul meu, ascultă,
primeşte al iertării har
căci vina ta e multă.

Căci va veni un ceas amar
şi-o vreme de obidă
când uşa marelui Său har
pe veci o să se-nchidă.

Iar tu vei rămânea pe veci
în focul de afară,
în plânsul nesfârşit să-ţi treci
a vecilor povară.

Dar chinul cel mai greu şi-amar
va fi încredinţarea
c-a fost şi pentru tine-un har
dar I-ai respins chemarea...

Traian Dorz

Irepetabilul

Benone Burtescu

Tu

Pe ce Te-am cunoscut? Nu Te-am văzut
Şi nu Te-am auzit; dar am ştiut
Că Tu erai Acela... N-am simţit
Nici fâlfâirea hainei; neclintit
Era în casă totul şi ’necat
În beznă, când deodată s-a mişcat
Ceva, dar n-am ştiut: în mine fu
Mişcare, sau în juru-mi. Ştiu că Tu
Ai fost Acela. Nu, n-ai strălucit
În slavă mare, nici nu Te-ai ivit
Să-mi dai să-ţi pipăi urmele de cuiu.
Dar Te-am simţit şi n-aş putea să spuiu,
Cum ai venit şi iarăşi, cum Te-ai dus.
Simţeam că o putere de nespus
Mă-nvăluie, răpindu-mi suflul tot
Al vieţii în vârteju-i. Cum nu pot
Să scriu, pe ce Te-am cunoscut? Orbit,
Tot sufletul îmi tace ca un schit...
Pe ce cunoşti că-i zi, chiar de nu vezi,
Şi ştii că-i noapte, chiar dacă veghezi?
Putea-voi să găsesc vreun semn de-al Tău,
Când gândul, ameţit, se pierde-n hău,
Şi-n minte-abia de pot să-l mai cuprind?
Ce punte pân’ la Tine voi să-ntind,
Pe care Tu să vii, senin în jos?
Eu te-am simţit aşa de luminos
Că n-am putut să văd. O vreme-am stat
Cu ochii-nchişi ca moartă. Nemişcat
Ai stat şi Tu în mine, undeva,
Şi eu în Tine. Dragostea era
Această neclintire? Nu mai ştiu...
Dar mi se pare lumea un pustiu
Şi ziua, întuneric nesfârşit,
De când în noapte, Doamne, Te-am simţit,
Atât de-aproape. Dragostea era?
Stăteam pierdută-n Tine, undeva,
Învăluită cald în Dumnezeu...
Şi Tu erai în mine, Doamne-al meu!

Luptând

Să fiu pribeag în vis?

Nici gând.

Paşii îmi vor umbla aşa cum a zis

Revoluţionarul blând:

Prin furtună, dar drept,

pe calea-ngustă care strânge

rădăcinile puterii, dar drept,

chiar dacă văd urmă de sânge.

Şi când se vor pune prea plinii veacului

pe scaunele înţelepciunii,

aruncând cu toiagul judecăţii

în crezul meu dându-mă ruşinii;

Când frânt voi sta cu obrazul

zdrelit în suliţa aprigului cuvânt,

prizonier ungherului ce l-a-ncălzit necazul,

cu ochii-nroşiţi de plâns le voi spune fără vânt:

Bătrâni ai veacului râdeţi voi cât vreţi,

bateţi din palme, din picioare,

că m-aţi prins în ai voştri grei nămeţi,

loviţi cât vreţi cu judecăţi barbare,

Dar mi-am făcut un plan:

îmi voi zdrobi genunchii de pământ

aşa cum se zdrobeşte tăcerea în sunetul clapei de pian,

mă voi ruga să-mi crească aripi spre-un nou avânt,

Chiar dacă voi feţe tăioase din supărare

mă veţi răci în clipa de metal,

şi chiar fixat în înstrăinare,

chiar dacă-mi va fi greu să mă ştiu un punct raţional,

Atât cât mă va pătrunde răceala dimineţii

voi şti că sunt, că sunt,

să lupt, să rup durerea vieţii

până voi umbla cu Cel de sus râzând.

Să-mi fie rece-n clipa de metal,

cu obrazul să stau frânt,

mâhnit că sunt raţional.

Chiar aproape de mormânt,

Atâta timp cât raza soarelui

îmi pune foc pe frunte

voi sufla în fumul răului

şi voi urca la Cel de sus pe munte.

Adi Dobre

Mamei

Aveai de mult un obicei, măicuţă,

Mutai prin casă lucrurile-adesea,

Azi patul într-o parte, mâine-n alta

Şi cărţile prin rafturi mai ales.

Îmi aşezai biroul când prin colţuri,

Când în mijlocul casei, pus aşa

Încât să vadă cei veniţi la mine

Că am un loc al meu, unde visa.

Şi eram trist. Îmi luai întotdeauna

Din timpul dat de viaţă pentru scris.

Era o trudă grea, schimbând biroul

Nu mai eram la locul meu de vis.

Mă supăram din când în când şi-arare

Plecam să nu te cert şi te lăsam

Să muţi doar tu covoare şi dulapuri

Şi lucrurile toate ce le-aveam.

Ştiam că-ţi este greu şi mi-era teamă

De bătrâneţea şi de truda ta.

O, de-ai mai fi acum, chiar munţi de-ai cere,

Aş strădui oricât şi i-aş muta!...

Virgil Carianopol

De ziua mamei

Mii de mulţumiri, O, scumpă mamă
Că m-ai purtat pe braţe, că m-ai modelat
Te voi purta în cea mai minunată ramă
Şi-n sufletul ce nu-mi tânjeşte după faimă
Ci doar să aibă tihnă, c-aşa mi l-ai format.

M-ai îndrumat de mic pe calea spre Lumină
Prin cântece şi poezii şi întruniri frăţeşti
Iar când ne adunam cu toţi la cină
Era o atmosferă aşa de caldă şi senină
Că parcă ne ‘nălţam în sferele cereşti.

Mi-ai insuflat copilăria cu dorul veşniciei
M-ai învăţat să fiu cinstit şi bun
Mi-ai arătat care-s cărările cucerniciei
Căci ai iubit întotdeauna starea vredniciei
De-aceea Cerului de-a pururi mă supun.

Nu pot să uit nici faţa, nici ochii zâmbitori
Ce parcă mă-ndemnau la voie bună
Mi-ai dat în viaţă atâtea sărbători!
Dar eu ţi-am dat aşa puţine flori!
Îmi cer iertare; azi fac din flori cunună...

Primeşte, deci, acest buchet multicolor
Şi vezi în el semnul dragostei intense
Te port în suflet azi, te voi purta în viitor
Mi-ai dezvăluit calea spre bunul Salvator
Şi mi-ai îmbogăţit trăirea cu bucurii imense.

De ziua mamei primeşte-mi mulţumirea
Ce o transmit de-aici, din depărtare
Să te-nsoţească pe cale numai fericirea
Iar nimbul biruinţei să-ţi fie nemurirea
Că-i cea mai minunată binecuvântare.

George Cornici

E cineva

Undeva departe, dincolo de timp,

Cineva stă acolo şi mă aşteaptă.

Vrea să-mi ofere ceva, nu ştiu încă ce,

Voi şti de-mi va fi cărarea ca a Lui, dreaptă.

Cineva mă aşteaptă cu braţele deschise,

Dincoace de prăpastia unde mâine ar trebui să cad.

Răul din mine îmi cere să-l ocolesc,

Preferând să mă strivesc, să ard.

Cineva-i lângă mine, stă ascuns de privire,

Îi aud glasul zicând: Vino, nu pregeta!

Stau şi gândesc, s-ar putea să visez, dar totuşi,

Acolo, aici, ori în adâncul din mine, e cineva.

Mâna Lui pune stavilă vremurilor noastre,

Şi sub plapuma nopţii te veghează când dormi.

Trage cortina desfăşurându-ţi cerul albastru

Dimineaţa când apă pe palme îţi torni.

E cineva departe de zările-albastre,

Aici lângă noi, chiar în inima ta.

Nu Îi vezi faţă, nu, nici nu se poate,

Dar să te-ascunzi de ea, nu, nu vei putea.

I. Coman

 Trist
 
 
Mult ai vrea în a ta viaţă, cât va fi să mai trăieşti
Să nu ai nici o durere, să fii vesel şi să cânţi
Nici când n-ai vrea să ai parte de osânde pământeşti
Zâmbetul să-ţi umple faţa, şi nu să scrâşneşti din dinţi.
 
Dar...rămâi doar cu dorinţa cu plăcere de-a trăi
Căci în jurul tău tristeţea se apropie mereu
Toţi ai tăi se-ndepărtează şi nu vor a te iubi
Gândurile te frământă. Cum să faci să scapi de greu?
 
Te mai gândeşti câte-odată,vesel cum ar fi să fii
Dar nu ştii. Şi ţi se pare că nici nu ţi-o mai doreşti
Ai uitat ce-i bucuria, crezi că-i doar pentru copii
Eşti pierdut şi chiar tu însuţi, tristeţea ţi-o primeneşti.
 
Totul îţi e împotrivă, ai ajuns doar o ruină
Stai mereu pe loc în toate, şi nimic nu-ţi reuşeşte.
Ţi se pare câte-odată, că se-aude în surdină
Cum se-adună-ncet tristeţea. Tot mai mare, mereu creste!
 
Vezi că alţii stau în faţă, viaţa le merge din plin
De-acum ura te cuprinde, te afunzi mai mult în tine.
Cerul pentru tine-acuma niciodată nu-i senin
Nu gândeşti că vreodat-o să mai ai parte de bine.
 
Lasă grija pentru mâine, căci nu ştii de-o să apuci
Mâine să poţi spune "astăzi". Sau uitându-te la lume
Iarăşi să priveşti cu ură, către ură să te duci
Cuprins să fii de tristeţe, iar să uiţi de rugăciune.
 
De sub fruntea ta înaltă încreţită de durere
De tristeţe şi de ură, scoate-ţi ochii la lumină
(Că-ntunericul, simţi oare? vrea lumina să înşele)
Şi-apoi uită-te la lume, admir-o ca pe-o grădină
 
Poate că de sub tristeţea ce-ţi acoperise mintea
Ai uitat că Dumnezeu le-a făcut pe toate bune.
Bine-ar fi ca de acum, sa începi să ai dorinţă
Să încerci să faci ceva, să opreşti răul din lume.
 
Nu te mai uita la altul, ce din viaţă-şi face joaca
Ci încearcă să zâmbeşti, să te simţi ca un copil
Roagă-te să ai putere, ura-n bine ţi-o îneacă
Să-ţi ajungă şi norocul, si să-ncerci să fii umil.
 
Dacă scoţi de pe-al tău suflet a tristeţii carapace
Vei vedea că Dumnezeu, se apropie de tine
În aceeaşi lume neagră, fără soare, fără pace
Vei ajunge să zâmbeşti şi să simţi că vei fi bine!
 
 
Ilisoi Daniel

Întrebare

Privind întinderile sure,

Sub cerul limpede, sticlos,

Copacii goi de prin pădure,

Covorul veşted de pe jos,

M-am întrebat: Prin ce minune,

Natura se deşteaptă iar

Şi-n fiecare an îşi pune

Veşminte de mărgăritar?

Şi mi-am răspuns: Este Cuvântul –

Acelaşi ca la început,

Când s-a întemeiat pământul

Şi cerurile s-au făcut.

El cheamă iarăşi la viaţă,

Din somnul ce-o cuprinse greu

Şi-mbracă râuri de verdeaţă

Natura toată: Dumnezeu.

El mişcă lumile de stele,

Ce strălucesc pe firmament

Şi schimbă inimile rele

Cu altele, într-un moment.

El ţine-n mână Universul,

Cu forţa propriului Cuvânt

Şi scrie-ntr-o clipită mersul

Istoriei de pe pământ.

Dacă-ntr-o zi, la fel ca mine,

Vei întreba nedumerit

De unde primăvara vine,

Pe câmpul gol şi adormit?

Ridică înspre cer privirea,

În timp ce fiinţa ţi-o apleci,

Şi vei simţi Dumnezeirea –

Răspunsul pentru azi şi veci!

Ioan Giura

Drum european

Când filele istoriei se-ntorc
Şi "azi" e pasul dintre "ieri" şi "mâine",
Bobu-n clepsidră se transformă-n pâine
Şi-n teascul vremii strugurii se storc.

Noi ne închipuim că tragem sfori
Şi urmărim diverse interese,
Însă istoria încet se ţese
Iar noi rămânem simpli spectatori.

Suntem la răsărit de continent
Şi, mândri, azi păşim spre integrare,
Ni se deschide-o Europă-n care,
Cândva, era un creştinism ardent.

Pe-aici mai strigă sânge de martiri,
Vărsat lângă cărări apostolare,
Şi urmele Bisericii primare
În tainice amurguri dau sclipiri.

Secole-ntregi a colindat Cristos
O Europă gata de-nchinare,
Dar azi găseşte storuri şi zăvoare,
Iar creştinismul la mezat e scos.

Un păgânism îngrozitor, barbar,
Cuprinde Europa ca o plagă
Şi-un creştinism anemic, fără vlagă,
Mocneşte-ncet, un foc rămas doar jar.

Istoria s-a scris, am aderat
La Europa, casa noastră mare,
Dar nu uitaţi, nimic nu-i la-ntâmplare,
Prin noi, Stăpânul are de lucrat.

În România încă-i Foc divin
Iar creştinismul e la el acasă,
Şi dacă de europeni ne pasă,
Prin Europa cu Cristos pornim.

Dorita aderare, ieri doar vis,
S-a-nfăptuit, dar cu un scop anume:
Să ducem vestea mântuirii-n lume
Pe-un drum european, acum deschis.

Simion Felix Marţian – un cireşar în vârstă de 50 ani din Vulcan

E sărbătoare la Florii

E sărbătoare la Florii -
Cum n-a mai fost vreodată,
Căci Cel prezis de profeţii,
Azi în Sion se-arată.

Smerit, cu chipul Său senin,
Înconjurat de gloate,
Isus, călare pe asin,
Coboară spre cetate.

În mâini, cu crengi de palmier,
Îi ies mulţimi în cale;
Răsună al Iudeii cer,
De cânt şi osanale.

Răsună coruri de copii
Mulţimea se tot strânge,
E sărbătoare la Florii,
Dar Împăratul plânge:

"Ierusalim, Ierusalim,
Ce mi-ai respins iubirea
Ţi darul păcii cel sublim -
Îţi plâng nenorocirea.

Duşmanii vor împrejmui
Tot zidul tău cu schele,
Iar pentru mame şi copii
Veni-vor vremuri grele."

Cu lacrimi calde pe obraz
Plângea Ierusalimul ... ,
Dar plânsul lui mai scaldă azi
New Yorkul şi Kremlinul.

Văzduhul Terei e brăzdat -
De undele divine,
Iar orologiile bat
Sfârşitul care vine.

E sărbătoare pe pământ
Şi lupta pentru pace,
Se flutură lozince în vânt,
Dar Prinţul păcii tace.

Azi, nu români şi nici barbari,
La porţi vin cu ştafeta,
Ci mii de monştrii nucleari -
Ameninţă planeta.

E sărbătoare şi e joc
Şi muzicile cântă,
Dar pace tu nu ai deloc
Şi moartea te-nspăimântă.

El hotărăşte iar o zi
Azi, cât se poate spune,
Pe Prinţul păcii-L poţi primi,
Nu amâna pe mâine!

Petru Dugulescu

Grădina învierii

Când noaptea se destramă pe aripi de lumină,

Învăluită-n lacrimi, stă singură-n grădină

Maria Magdalena şi plânge la mormânt...

Iar funii nevăzute o leagă de pământ:

Trecută-i de-acum vremea când Îl urma, supusă,

Călătorind prin ţară, cu dragoste nespusă;

Când El vorbea mulţimii şi săvârşea minuni

Ca Mesia, Promisul de veacuri, prin străbuni.

Iar azi e mort... Ba, încă şi trupul I-l furară...

(Şi deznădejdea muscă în suflet ca o fiară!)

- „O, grădinare, spune-mi, te rog, unde L-au pus!

Arată-mi măcar drumul spre-al meu iubit Isus!

- „Marie!” – se aude... şi simte cum o rază

De soare se prelinge şi-n inimă-i se-aşează.

- „Rabuni!” – ea rosteşte, cuprinsă de extaz,

În timp ce vântul mustră durerea de pe-obraz.

Ce dimineaţă plină de aur şi lumină!

Şi cât de dulce-i pare acum acea grădină!

Ar vrea ca Veşnicia, cu falnicele-i porţi,

S-o-ncapă împreună cu Cel ieşit din morţi.

De-atunci şi până astăzi, la fel ca Magdalena,

Din zori şi până-n noapte, au străbătut grădina

Mulţimi, căutând să-L afle pe Domnul înviat.

Şi L-au aflat întocmai. Şi mult s-au bucurat.

De douăzeci de veacuri El încă mai aşteaptă

S-ofere tuturora aceeaşi parte dreaptă

De har şi bucurie, în loc de plâns, suspin...

Te cheamă Veşnicia... De ce mai stai? Hai, vin^,!

Ioan Giura

Imn al învierii

Va chema Domnul slavei la lumină,

Va chema mucenicii-n veşnicii,

Fortificaţi biserica creştină

Cu pietre vii zidite-n temelii.

Să crească-n inimile voastre

Un om născut din nou armonios,

Pe sufletele voastre sa se-mplânte

Pecetea Domnului Isus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate

Şi Isus coboară pe pământ;

Din piepturile noastre-nsângerate

Răsună Imnul Învierii sfânt.

Veniţi creştini, luaţi lumina

Cu sufletul smerit, purificat;

Veniţi flămânzi, gustaţi din cină,

E nunta Fiului de Împărat.

Valeriu Gafencu

Isus – Om al durerii

Niciodată n-a fost un prinţ atât de regal,

Aşa vrednic de faimă nemuritoare;

N-a fost niciodată un prieten atât de loial,

Un ocean de iubire într-un Nume plin de splendoare.

Nicicând n-au fost asemenea izvoare de tandreţe,

Aşa mari şuvoaie de neapusă fericire,

Atâtea imense energii de sfântă blândeţe,

Cum au curs din inima Lui pentru omenire:

Care-au împins mâna Sa spre iertare,

Revărsând pe buzele Lui mereu numai har,

Dând impuls picioarelor Lui spre-ndurare

Şi scăldând faţa Lui cu iubirea-I de jar.

Niciodată n-au fost râuri de aşa mare mâhnire,

N-a fost nicicând un aşa potop de durere,

Cum au curs din inimi orbite de nelegiuire,

În inima Lui, pentru a căpăta mângâiere.

***

Şi unde-i acea inimă atât de-mpietrită,

Şi cine este aşa de netrebnic ca cel

Care vede pe Mântuitorul cu faţa lovită

Şi spune: „Aceea nu-nseamnă nimic pentru el“?

Autor anonim; traducere din lb. engleză – E. N.

Sculptorul

Tăcută marmura şi grea

În faţa celui ce-o privea.

În trupul pietrei mut şi greu

El va-mplini, sculptând mereu,

Visul din mintea sa.

La-nceput El a sculptat lovind

Durele colţuri ca să cadă,

Forma dorită mai curând s-o vadă

Si-apoi, a şlefuit cu dalta fină

Imaginea perfectă s-o obţină

Aşa, artistul iscusit

Tot dăltuieşte-n piatra tare

Şi cu cât marmura dispare,

Cu atât apare chipul mult dorit.

Aşa lucrează Dumnezeu, cu cei

Pe care din vecie i-a ales.

El dăltuind mereu, mereu, în ei

Va pune chipul Fiului ceresc!

Ce binecuvântare e a şti

Cel ce ţine-n mâna dalta grea

Îl are pe Christos în faţa Sa

Asemeni Lui, asemeni Lui vom fi!

Da, zilele de grijă şi-ntristare,

Necazul greu ce prea adesea vine

Lucrează împreună pentru bine

Nicicând, nimic nu este la-ntâmplare

Pentru copiii dragi ai Domnului,

Chemaţi în planul Lui şi în voia Lui

Şi-n care este dragostea Sa mare.

Şi când ajunge-vom în slavă,

Având cu totul chipul lui Christos,

Vom lăuda harul Său mare

Şi mâna Lui cu daltă tare

Ce-a lovit în marmura cea grea

Ca să-mplinească Voia Sa.

Nu numai să vorbesc...

Nu numai să vorbesc de Tine,

Isuse şi de-al tău Cuvânt,

Ci viaţa Ta să fie-n mine,

Cum ai trăit-o pe pământ!...

Isus, Isus doresc să fie

Viaţa Ta în viaţa mea.

În totul tot să-Ţi seamăn Ţie

Şi chipul Tău să-L vezi în ea!...

Nu să vorbesc despre credinţă,

Ci credincios să fiu oricând

A Ta blândeţe şi umilinţă

Şi gândul Tău să-l am în gând.

Nu să vorbesc despre nădejde,

Ci s-o trăiesc din plin, mereu,

Să-mi dea încredere-n primejdie

Şi pace sufletului meu.

Nu să vorbesc despre iubire,

Ci mult mai mult vreau să iubesc

Şi nici de-a Ta orânduire

Numai să ştiu – ci s-o trăiesc.

Nu să vorbesc despre lumină,

Ci pretutindeni să lumin,

Să am viaţa-n veci senină,

Aşa cum Tu eşti de senin!

Nu numai ceruri viitoare

Să fie-n vorba-mi zi de zi,

Un cer şi-o sfântă sărbătoare

Să am în viaţă chiar aici!...

Nicolae Moldoveanu

Nu-nţeleg... dar aştept

Nu-nţeleg... dar aştept la lumina sihastră,

Dumnezeule mare, să-mi dai un răspuns,

Să-mi vorbeşti într-un susur domol la fereastră,

Ca demult la Horeb în zefirul ascuns.

Scrie-n Cartea cea sfântă că eşti bunătate,

Şi-am gustat că eşti bun şi nespus mă iubeşti;

Promisiunile Tale sunt adevărate,

Pân^, la ultima iotă Ţi le împlineşti.

Dar adesea răscoleşti ca o brazdă fiinţa,

Şi în văi de-ncercare conduci paşii mei;

Îmi frămânţi, ca olarul pe roată, credinţa,

Şi-n cuptorul aprins zgura vrei să mi-o iei.

Mai vorbeşte-mi, Isuse, cu vocea-Ţi măiastră,

Ca să văd o speranţă în vifor cumplit,

Să Te-aştept şi să ştiu, la lumina sihastră,

Că prin orice-ar veni sunt al Tău preaiubit.

Mai grăieşte-mi, că nu vine nici o-ncercare,

Nici un suspin arzător, şi nici zvâcnet de dor,

Nici durere şi plâns, şi nici răni arzătoare,

Fără voia Ta bună de Mare Păstor.

Valentin Popovici

E mult prea scumpă

E mult prea scumpă viaţa asta
ca s-o petreci nepăsător;
e mult prea scumpă orice clipă
s-o laşi să treacă fără spor.

E mult prea scump Cuvântul Vieţii
să-l poţi uita şi-un ceas măcar;
e mult prea scumpă rugăciunea
să-i poţi nesocoti vreun har.

E mult prea scumpă adunarea
să nu faci totul pentru ea;
e mult prea scumpă-mbrăţişarea
să-ţi pară vreo iertare grea.

E mult prea scumpă răsplătirea
statorniciei la sfârşit,
să-ţi par-acum prea grea-ncercarea
pe care-o ai de suferit.

E mult prea scumpă mântuirea
să nu-i dai totul pe pământ,
şi pacea inimii şi slava
statornicului legământ.

E mult prea scumpă veşnicia
s-o dai pe-o umbră şi pe-un fum;
E mult prea scump Cristos şi Raiul
să nu dai tot să-L ai acum.

Traian Dorz

Să nu ne fie teamă

Să nu ne fie teamă când mergem cu Cristos,

Cât umbli în lumină să nu te temi de nimeni,

Mergi cu curaj pe cale atunci când mergi frumos,

Lumina ta va-nvinge prin orice-ntunecime.

Rămâi pe brazda dreaptă, cu ochii către Ţel,

Şi-apasă plugul cinstei cât mai adânc să are;

În Dumnezeu te-ncrede, cu tine este El,

Şi grâul tău va umple cereştile grânare.

Nu renunţa la luptă, oricât de singur pari,

Mai sunt şi-au să mai vină cu mii de sute fraţii;

Cad cei ce n-au dreptate, oricât ar fi de tari,

Biruitori la urmă rămân nevinovaţii.

Înalţă steagul Crucii, ea-i semnul cel ne-nvins,

Dar mâini nevinovate şi gând curat să-l poarte;

De vei cădea în luptă, rămâi cu braţu-ntins,

Veni-vor alţii-n urmă să-l ducă mai departe.

Sfârşitul va fi mare, frumos şi strălucit,

Isus Biruitorul e-Acela ce te cheamă;

Tu vei fi-nvingătorul, oricât vei fi trântit:

Rămâi deci şi te luptă, şi n-avea nici o teamă.

Traian Dorz

Când dintre ceruri

Când dintre ceruri şi pământ hotarul
A fost stropit cu sânge şi suspin
În inima Ţi-am înălţat altarul
Şi am venit la Tine să mă-nchin.

Când se-ntregeau tăcerile din şoapte,
Când adormise steaua la apus
Ţi-am înălţat o candelă în noapte
Şi sufletul în palme Ţi l-am pus.

Când ruga Ta s-a împlinit în mine
De dorul Tău am tresărit din somn
Ţi-am înălţat altarul din ruine
Şi Te-am ales pentru vecie Domn.

Când trupul Tău s-a înălţat să moară
Făptura să mi-o spele de păcat
Am înviat şi eu a doua oară,
Prin moartea Ta pe cruce-am înviat.

Pe-altarul ridicat cu suferinţă
Te-am pus, Isuse, să trăieşti mereu
Şi inima şi-ntreaga mea fiinţă
Ţi-am închinat-o Ţie, Domnul meu!

Adriana Cristea

Luna mai

Când luna mai aşterne peste zări,
Cântec de păsări, miresme de flori,
Culori de curcubeu peste întreaga natură,
În roiuri mici fluturi coloraţi zboară.
Actul divin al reînvierii triumfă
Peste frunzele iarba îngheţate în amorfă.
Astfel încât un an a mai trecut
Simţim uneori că şi noi am renăscut,
Când soarele cu razele lui blânde
Încălzeşte copacii, drumurile ude.
Copii ies la joacă, sunt veseli, fericiţi.
Bătrânii se arată în poartă cu obrajii stafidiţi
Sperând încă o dată anul acesta,
Recolta mai bogată să fie, să ajungă
Cu toţii în noua primăvară,
Speranţă simţire, un an bunăoară
Vezi tu, dragă primăvară.
Reînvierea naturii nu ne-a dat nouă înşine
Pe cea, pentru noi cea mai importantă,
Aceea a conştiinţei de sine trezire.

Maria Simion

Ce mult ne stăpâneşte Astăzi

Ce mult ne stăpâneşte Astăzi
de parcă nici n-a fost vreun ieri
şi parcă nici n-ar fi vreun mâine
ci-i numai Astăzi-de-dureri

sau numai Astăzi-de-plăcere
de încântare şi belşug
uităm de Ieri cel ca un leagăn
şi Mâine, cel ca un coşciug...

Uităm de Ieri, uităm de Mâine
cum n-ar fi fost sau n-ar mai fi
şi stăm robiţi de Astăzi numai
de parcă-i Timpul tot, o zi.

Uităm, uităm... Dar şi-Astăzi trece
ca alte zile mii şi mii
ce pierdem azi, sau credem veşnic
sunt mâini păreri de rău târzii.

...O, nu fi prea robit de Astăzi
nici prea zdrobit, nici prea-ncântat
Prezentu-i scurt, iar Viitorul
necunoscut şi neaşteptat.
Ci pleacă-ţi inima, mai bine,
smerindu-ţi-o spre Dumnezeu
că-n El e liniştea deplină
dincolo de uşor sau greu.

Traian Dorz

Să ştii să suferi

Să ştii să suferi cu tărie sfântă
Torturi, anchete, lanţuri şi blesteme,
De vrei s-auzi cum cerurile cântă
În inima ce-ţi sângeră şi geme.

Să ştii să uiţi jignirile nedrepte
Şi condamnarea judecăţii crunte,
De vrei să urci incandescente trepte
Şi aurori să-ţi fluture pe frunte.

Să ştii să rabzi, când te loveşte bruta
Şi, în adânc, te macină mânia,
De vrei să-ţi fie liberă ţinuta
Şi fără de prihană, bucuria.

Să ştii să ierţi, cum iartă doar Iubirea
Ce izvorăşte din Golgota vieţii,
De vrei să cucereşti nemărginirea,
Purificându-ţi lacrima tristeţii.

Să ştii să te ridici de-asupra urii,
De vrei să-nfrângi prăpăstii şi jivine,
Punând de-a pururi stavilă naturii
Şi steaguri de lumină-având în tine.

Să ştii să suferi, suferind să dărui
Comorile lăuntric adunate,
De vrei în curcubeie să te nărui
Şi să te scalzi în slăvile curate...

Simion Cuboltă

Rugă de seară

Când seara pe văi se aşterne un abur subţire,
O clipă doar, Doamne, mai dăruie-mi de fericire.

Mai lasă-mi pe fruntea-mi plecată, pe ziua fugară
Să-ntârzie încă oleacă lumina de seară...

Lumina aceasta tăcută, şi moale şi caldă
În care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scaldă,

Lumina aceasta sonoră şi fără cuvinte,
Care de o ţară astrală mi-aduce aminte.

Mai lasă, o, Doamne, să-ntârzie lină şi sfântă
Pe tot ce în juru-mi cuvântă şi ce nu cuvântă,

Pe casă, pe masă, pe sare, pe colţul de pită,
Pe faţa poporului nostru de griji înăsprită.

Pe vrere, pe stare, pe undă, pe dorul de tine,
Pe versul poetului care mereu şi-aparţine,

Pe cinste, credinţă, speranţă, pe singurătate,
Pe file din care adie a eternitate.

Când seara un abur subţire pe văi se pogoară,
Mai lasă-ne, Doamne, o clipă lumina de seară,

Mai lasă să-ntârzie-oleacă această minune
Pe temple înalte, pe socluri, pe cripte străbune,

Pe vatra-mi de-acasă, pe lutul cu oase dragi mie,
Pe viaţa în care gustata-mi prea rar bucurie.

Pe locu-mi sub soare, în care cad corbii în smocuri,
Pe haina-mi trupească, cârpită de-acum pe alocuri,

Pe plinul iubirii de oameni şi groapa din cale,
Pe marile daruri şi blândele mâini ale tale,

Pe ora în care, sfârşită, alunec în transă,
Pe gândul că şi după, mai este o şansă.

Leonida Lari

De ce să plângi?

De ce să plângi nemângâiat
Ce poţi să pierzi în orice vreme
De ce n-asculţi un gând curat
Cât este încă să te cheme?
Nu-i fericire în plăceri
Dar poate fi şi-n suferinţă
Nu-i pace-n lume nicăieri
Dar e-n Hristos cu prisosinţă.
Nu-i bucurie în păcat,
Nu crede-n cine te-amăgeşte
Numai Hristos e-adevărat
Şi doar ce El făgăduieşte.
Ia-ţi ochii de la tot ce-i jos
Şi ieşi din a-ntristării ape
Comoara veşnică-i Hristos
Câştigă-L până-ţi este-aproape.
De haru-ndemnului preasfânt
Te lasă-atras cu bucurie
Spre Cel al cărui crezământ
Te va-nsoţi pe veşnicie.
De-asculţi acest îndemn curat
Cât este încă să te cheme
N-ai să mai plângi nemângâiat
Ce poţi să pierzi în orice vreme.

Traian Dorz

Să ard…

Să ard de sete

Tot n-aş bea din apele stricate

Ce le-ntâlnesc în calea mea prin lumea de păcate

Să mor de foame

Tot mâncăruri otrăvite

Pe care neîncetat mă-nping păcate şi ispite

Să crap de frig

Nu mă-ncălzesc la focuri vinovate

Pe unde slugile pândesc iubiri îndurate

Să pier în drumuri

N-aş intra în casa blestemată

Care-ar zdrobi şi-ar întrista iubirea mea curată

Să umblu gol

Tot n-am să-mbrac ce diavolu-mi întinde

Să zac în şanţ

Să mor sărac

Pe Domnul nu-L voi vinde

Mai bine plâng acum un ceas

Cu Domnu-n părtaşie

Decât fără Hristos rămas

Să plâng o veşnicie.

Traian Dorz

Departe sunt de tine...

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit,
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;

Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gândul-mi firul duioaselor poveşti,
Şi-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parcă ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...

Eu strâng la piept averea-mi de amor şi frumuseţi,

În sărutări unim noi sărmanele vieţi...
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţe-mi te-ai smuls...
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

Mihai Eminescu

Cât preţuieşte?

Cum ai lăsat să se-ofilească floarea?

Cum ai pierdut cununa cea de sus?

Cum poţi păta cu paşi murdari cărarea?

Cât preţuieşte-n ochii tăi iertarea?

Cât preţuieşte jertfa lui Isus?

De dragul tău, înfiorând Calvarul,

Isus pe cruce mâinile Şi-a pus.

Cum poţi uita cum a sorbit paharul?

Cât preţuiesc în ochii tăi amarul

Şi lacrima din ochii lui Isus?

Ce fericit erai când izbăvirea

Un cer de primăvară ţi-a adus!

Dar unde-i pacea şi neprihănirea?

Cât preţuiesc în ochii tăi iubirea

Şi dulcea-mbrăţişare-a lui Isus?

Nu vezi pe dealuri cum se-nalţă zorii?

Nu te gândeşti cu cine vei fi dus?

Vai, iată ziua când nepăsătorii,

Toţi cei ce-au supt din cupele Gomorii,

Vor şti cât preţuieşte-n veci Isus!

Costache Ioanid

Nimic nu-i mai frumos pe lume

Nimic nu-i mai frumos pe lume,
Nimic nici mai statornic nu-i
Ca bucuria muncii sfinte
Ca rodul strâns la vremea lui.

Când Dumnezeu ca un Prieten
Veghează peste cortul tău
Cine-ar putea să te-ameninţe
Şi ce-ar putea să-ţi facă rău?

Când cel nenorocit se roagă
Spre binecuvântarea ta
Cine-ar putea s-o-ndepărteze
Ca Dumnezeu să nu ţi-o dea?

Când orbului îi eşti vedere
Şi şchiopului îi eşti picior
Când eşti orfanului părinte
Şi slabului ocrotitor.

Când ţi-e cuvântul tău ca roua
Când eşti ca ploaia aşteptat,
Nimic nu-i mai frumos ca urma
Ce-o lasă pasul tău curat.

Atunci lumina ta va creşte
Ca soarele spre-al zilei miez,
Atunci pe-ai tăi crescând şi-n număr
Şi-n vrednicie ai să-i vezi.

Atunci urcuşul vieţii tale
Va fi ca drumul cel uşor
Încununat cu bucurie
Spre-un drept şi singur viitor.

Atunci prin tine-nbogăţire
Mulţimi în veac te vor cinsti
Şi cine-ar ştii în veşnicie
Pe cât întins vei străluci!

Traian Dorz

Cântarea lui Moise

Pământule, ascultă spusele gurii mele,
Luaţi aminte ceruri, căci, iată, voi vorbi
Ca ploaia să se-arate înţelepciunea-n ele
Ca roua peste iarbă în fiecare zi.

Să nu vă fie nici mintea, nici inima bolnavă,
Eu voi vesti un Nume, pe Dumnezeu cel Sfânt
Veniţi ca să-L cunoaşteţi şi să-I aduceţi slavă
El ne păzeşte viaţa şi paşii pe pământ.

Din Legea Lui o vorbă nu poate fi ciuntită
Ea stăruie-n dreptate şi-o-mparte orişicui
Credincioşia-I mare rămâne neclintită
Ea ca o stâncă pentru poporul Lui...

Pustiu era ţinutul în care rătăcise
Şi-orbecăia în beznă al Domnului popor
Pierdut era când Domnul S-a arătat ca-n vise
Şi i-a întins o mână venind în ajutor.

I-a-nconjurat cu milă şi l-a păzit întruna
Cum vulturul păzeşte pe puişorii săi
El zboară pe deasupra, pe aripi totdeauna
Îi poarta şi-i fereşte de pietrele din văi.

Aşa făcut-a Domnul cu cei aleşi de Dânsul -
Şi nu era în ceruri alt Dumnezeu mai viu -
Acuma ne doboară şi ne îneacă plânsul
Acuma suntem iarăşi cu fiarele-n pustiu.

Dar Dumnezeul ne strigă: - Veniţi şi n-aveţi teamă,
Veniţi cât nu e vremea ajunsă la sfârşit,
Eu, Domnul-Dumnezeul sunt Cel care vă cheamă,
Eu, Domnul-Dumnezeul sunt Cel ce v-a iubit!

Adriana Cristea

Visurile tinereţii

Cel tânăr crede viaţa o grădină,

Şăgalnic, zorile-i zâmbesc mereu;

În el totu-i nădejde şi lumină.

Cer îi e lumea - omul, Dumnezeu!

Lin, boarea dimineţii îi presară

Cu deget blând în plete trandafiri;

Mângâietoare pasări l-împresoară

Cu minunate glasuri şi-mboldiri.

Nu tulbura pe oaspeţii de-o clipă

Ai tinereţii. Umblă-ncet, sfios!

Visările ce-n zori se înfiripă

Sunt tot ce are viaţa mai frumos.

Realitatea însă izgoneşte

Cu pasu-i greu şi păsări şi visări;

Şi plin de teamă tânărul priveşte

Cum toate zboară şi se pierd în zări.

Nicolau Lenau

Bătrân Pământ

Bătrân Pământ, bătătorit de păsurile vremii,
Preafrământat şi răscolit de oameni şi milenii
Sunt mulţi acei ce i-ai hrănit cu pâine şi mărire,
Cu strălucire şi belşug, cu dor de nemurire,
Şi-a căror soartă ai unit apoi în bolta-ţi sumbră,
Trezindu-se că tu, Pământ, te-ai dus ca şi o umbră.
Iar bogăţia, slava lor, coroane, sceptre, nume
Le-ai spulberat, ostil Pământ! Au fost ca nişte spume.
Ei sunt acuma la un loc cu plebea ordinară,
Cu sărăcimea căreia n-au vrut odinioară
Nici o dojană a le da. Acum, fără-osebire,
Le macini carnea, iară ei se duc în nemurire.

Nu meriţi, nu, bătrân Pământ, s-adun comori pe tine!
Mi-e scârbă de onoarea ta! Tot ce dai tu, nu ţine.
Înşelătoarele baloane de la clăbucul de săpun
Îţi concurează ispitirea şi preţul ce pe tine pun.
Detest chemările ce-mi faci şi amăgiri bizare.
Tu doar promiţi, dar ştiu ce dai: speranţe-nşelătoare.
Îmbie-mă, dar e-n zadar, căci am găsit un Altul,
Coborâtor din alt tărâm, din cerul preaînaltul.
El mi-a înfipt adânc în piept speranţe şi-mplinire,
Şi-n haosul în care tu m-ai dus prin amăgire,
„Lumină!" El a poruncit şi „Linişte deplină!"

Trezit din somn de amăgiri, prin pacea Lui Divină,
Vreau să ţi-o spun dar apăsat: eu pot a te alege;
Dar tot ce ai chiar de mi-ai da, nu poate să mă lege!
Tu eşti un cerc, un globuleţ prin spaţiu-alergător,
Şi tot ce dai e trecător, ca gândul zburător.
Căci ce eşti tu, bătrân Pământ? Un punct de conştienţă
A Celui care singur e, singura existenţă.
Un singur „SUNT" ai cunoscut şi tu, şi eu, şi toate:
Acela este Dumnezeu, din sferele înalte.
De El, de acest singur „SUNT" mi-e inima legată,
Cu o iubire de la El. Tu nu poţi niciodată
A mă avea din mâna Lui, nici prin momeli, nici forţă,
Căci arde-acum în viaţa mea a dragostei Lui torţă.

Bătrân Pământ, o ştiu, aşa-i, nu eşti tu vinovat,
Ci eu-s acel ce te-a făcut să fii azi blestemat.
Dar în curând vei fi şi tu sfinţit, cum sunt şi eu
Pe-altarul arderii prin foc trimis de Dumnezeu.
Aşa cum viaţa mea a ars prin crucea lui Isus,
Aşa vei arde nimicit şi tu prin foc de sus,
Ca să te naşti un nou Pământ, curat pentru vecie,
Pe care va trona în veci Cel viu din veşnicie.
De-aceea eu nu preţuiesc comorile-ţi fragile,
Căci viaţa ta s-ar număra oricând chiar şi în zile.
Aceasta ştiu de la Acel din, prin şi pentru care
Am fost făcuţi şi eu, şi tu, creaţiile Sale.

O da, bătrân Pământ, acum lumina Lui cerească
Îmi e cu totul îndeajuns, la timp să mă trezească
Din somnu-adânc al lui Satan, ce-arată înspre tine
Ca înspre singurul ce eşti, de care totu-ar ţine.
O, da, Isus îmi e de-ajuns. Iar tu, de vrei a-mi da
Un loc sau vreun hatâr cumva, mie-mi e totuna.
Filele istoriei tale acum sunt pe sfârşit,
Iar eu, urmaş al lui Isus, de Tatăl sunt trezit
Să văd ce soartă ai: curând vei arde-n întregime,
Cu aur, slavă, bogăţii, cu tot ce ai pe tine.
Ei, spune-atunci, bătrân Pământ: când ştiu că pe altar
Vei arde în curând de tot, aş mai putea măcar
Să mă gândesc a mă lega de tine în vreun fel?

O, nu! Isus îmi e de-ajuns! El, Singurul Acel
Ce-n veci rămâne neschimbat. Isus mi-ajunge acum,
De nu mi-ai da, bătrân Pământ, nici praful de pe drum!
Degeaba strigi, căci eu sunt mort. Ce-i viu acum în mine
E slava vieţii lui Isus, ce te-a învins pe tine,
Atunci când tu L-ai ispitit, în ţarina pustiei,
Cu toată strălucirea ta şi slava bogăţiei.
Acel Isus e azi al meu. El mi S-a dăruit.
Şi mi-e de-ajuns. De ce mai strigi? În El sunt împlinit.
Tu n-ai ce-mi face, eu sunt mort. Isus trăieşte-n mine,
Şi cheamă-L, dacă mâna-ţi dă, cu daruri de la tine.
Nu mă înmoaie amăgiri, nu mă-nspăimânţi nici cu urgii.
Isus pe toate le-a-nfruntat, şi împotriva Lui tu vii.

Isuse, Tu îmi eşti de-ajuns în orice-mprejurare;
Eu numai Ţie îţi aduc, acum, şi-n veci o venerare,
Un preţ, tot preţul care e şi toată-a mea-nchinare!

Valdi Herman

Tânjim adesea Isuse

Tânjim ades Isuse că nu suntem ca „alţii”

Ce au atâtea daruri - numărând talanţii,

În loc să spunem: „Doamne, vrem să fim ca Tine”,

Strângem numai paie şi resturi de măsline!

Tânjim ades Isuse, că nu avem un dar,

Ce-ar da un sens în viaţă, un nou mărgăritar.

Dar nu privim Isuse că-n har ne-ai dat credinţa,

Şi-ai pus în noi un Duh de lacrimi şi căinţă.

Tânjim o, Domnul nostru, că suntem slabi şi mici,

Însă-atunci cu drag - spre ţintă ne ridici.

Ne dai putere multă - cu mila Tu ne-ncarci,

Şi vrei ca-n straie sfinte, Isuse să ne-mbraci.

Deşi ne dai Isuse din mana Ta cerasca,

Dorind ca omul nou în fapte să sporească,

Rămânem Scump Stăpâne atât de răi şi slabi,

Dar pune-n noi izbânda să fim curaţi şi albi.

Nu tânjim Isuse după buna Ta venire,

Având o viaţă slabă sub semnul de-mplinire!

De aceea vrem Isuse mai mult să-Ţi dăruim,

Şi din talanţii nostri în lume să-mpărţim.

Gheorghe Barbu

Fii umbra mea...

Fii umbra mea pe mâna mea cea dreaptă
O, Doamne-Dumnezeul meu Cel viu
Atâta dor e-n mine şi Te-aşteaptă,
Atâta dor de ce-aş putea să-Ţi fiu.

Atât de mult am stat în închinare
Atât de mult m-ai ascultat din cer,
Atât de multe Ţi-am rămas datoare,
Atât de multe-am îndrăznit să-Ţi cer.

De-atâtea ori Te-ai îndurat de mine
De-atâtea ori nefericirea mea
S-a înălţat cu strigăte la Tine,
De-atâtea ori ai plâns când mă durea.

Şi-atât de mult am înţeles că-Ţi pasă
Că nu mă vrei pe-un drum de suferinţi
Că mi-ai zidit acolo sus o casă
Şi m-ai suit alăturea de sfinţi.

Eşti Împăratul meu, eşti Dumnezeul
Ce m-ai sfinţit ’nainte de-a mă şti
M-ai ridicat şi m-ai ferit de greul
Acestei lumi de fiecare zi.

Eşti umbra mea pe mâna mea cea dreaptă,
Eşti Domnul meu, eşti Domnul Dumnezeu
Te-aştept să vii, tot sufletul Te-aşteaptă,
Ajută, Doamne, sufletului meu!...

Adriana Cristea

Am tot strigat

Am tot strigat, - de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun
dar strig, căci ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.

Am tot chemat, - de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi
dar chem, căci ştiu că vine ziua,
când veţi striga înspăimântaţi.

Am tot mustrat, - de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit - şi tot mai vin
să spun că încă mai e har
să spun, căci ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat - şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

Traian Dorz

Cum trece iute toate

Cum trece iute toate ce-n lume-acum le vezi
Mai slabe sunt ca umbra, oricât de tari le crezi
Mai mici sunt ca nimica, chiar cei ce par mai tari
Şi tu treci ca o umbră, oricât de veşnic pari.

Ca visul scurs sfârşeşte şi viaţa ta de-acum
Un an dintr-o viaţă e cât un pas pe-un drum
Ştii paşii tăi din urmă, dar nu ştii câţi mai sunt
Şi vine unul care sfârşeşte-ntr-un mormânt.

O, nu-i urî pe-aceia ce-ţi prea tot spun mereu
Că vine grabnic moartea, să vii la Dumnezeu
Ci-mpacă-te cu Domnul acum cât mai trăieşti
Căci mâine nu-i nici urmă din tot ce pari că eşti.

Traian Dorz

Cât de măreţ e Dumnezeu

Cât de măreţ e Dumnezeu!
Văd marea cu talazuri grele,
mă-nalţ pe munţii de bazalt
şi-mi zboară gândul printre stele,
tot mai înalt.

Ce împărat îşi duce-oştirea
spre un gigantic apogeu?
Acel ce-a pus în goluri firea,
Acel ce-a scris oricui menirea
mai mult decât nemărginirea
e Tatăl meu!

Cât de temut e Dumnezeu!
Vuiau de pe Sinai ecouri
când glasul Domnului vorbea.
Iar Moise-nainta prin nouri
şi tremura...

La Tronul Alb se strâng sfielnic
voievozi de foc din Empireu.
Şi heruvimii vin cucernic,
slăvind Eternul Vistiernic.
Şi-acest Stăpân Atotputernic
e Tatăl meu!

Şi cât de bun e Dumnezeu!
Chiar dacă stelele bătrâne
tot au o vreme când se-aştern,
dar cine în Isus rămâne
e-un fiu etern!

Şi-n faţa slavei sclipitoare,
în ceasul lumii cel mai greu,
când cei ce-au dat pe sfinţi la fiare
vedea-vor Forţa Creatoare
eu voi şopti cu adorare:
E Tatăl meu...

Costache Ioanid

Vestea bună

Dintr-un străfund de vremi îndepărtate,

Cu lung ecou spre ziua de apoi,

Din Spiritul stăpânitor a toate,

Şi-aducător de sfântă libertate,

O Veste bună a sosit la noi...

O Veste bună pentru orişicine

Ca un răvaş împărătesc de har,

Ca mângâierile printre suspine,

Solia de la porţile divine,

Se-aude azi pe-al nostru vechi hotar.

Veniţi de pretutindeni cu grăbire,

E timpul sfânt al ploilor târzii,

Şi masa-i pregătită în mărire,

Ne cheamă Dumnezeu la mântuire,

La marele ospăţ din veşnicii.

Vă ridicaţi din praf, o, robi ai firii,

Săraci, nenorociţi şi muritori!

La noi a venit Prinţul nemuririi,

Isus, aducătorul mântuirii,

Luceafărul strălucitor din zori!

Ne-a scos Isus din cea mai grea robie,

În veci să-i fie Numele glorificat!

Ne-a dat izvoarele de bucurie,

Şi prin credinţa-n El pe veşnicie

În sfânta-mpărăţie ne-a mutat.

Popovici Valentin

O, Doamne, numai Tu

O, Doamne, numai Tu mă cercetezi
Şi de departe gândul mi-l pătrunzi
Şi când stau jos şi când mă scol Tu vezi
De ochii Tăi nimic nu poţi să-ascunzi.

Şi nu-mi ajunge bine un cuvânt
Pe buze, că deja l-ai auzit,
Tu, Doamne, Dumnezeul meu cel sfânt
Din faţă şi din spate m-ai păzit.

Şi tot ce faci e-atât de minunat
Că de puterea mea e mai presus
Şi-atâtea ştii că m-am înspăimântat
Şi-o tainică dorinţă-n gând mi-am pus.

De Duhul Tău departe unde pot
Ca să mă duc şi unde voi fugi
De faţa Ta? - În cer dacă socot
Că pot să fug şi-acolo Tu vei fi.

Şi printre morţi să fug de-aş încerca
Şi-acolo, iată şi acolo eşti.
Cu-aripile de zori dac-aş zbura
La margine de mare - mă găseşti!

Iar noaptea de va sta în jurul meu,
Lumina-n întuneric s-o îmbraci
Şi-acolo, Doamne, străluceşti mereu
Şi-acolo în lumină Te prefaci.

Dar nu Te-am cunoscut îndeajuns...
Când viaţa mea pe zile-o numărai.
De Tine trupul meu n-a fost ascuns
Şi trup n-aveam şi totuşi mă vedeai

În locul tainic unde-am fost făcut
Ca-n adâncimi de peşteri şi de vis
În mod ciudat cu viaţă m-ai ţesut
Şi-n cartea Ta-nainte eram scris.

Şi câte gânduri, Doamne fir cu fir -
De-aş sta să număr nu s-ar termina,
Când mă trezesc cu Tine eu respir,
O, cât de nepătrunsă-i calea Ta!

Şi vino, Doamne să mă cercetezi
Pe-un drum greşit de sunt Tu să mi-o spui
Şi când stau jos şi când mă scol Tu vezi,
Cum Tu eşti, Doamne, nimeni altul nu-i...

Adriana Cristea

Al cui e soarele?

Al cui e soarele de-a pururi
Al cui pământul pentru veac?
- Cine-a venit aici puternic
Şi cine n-a plecat sărac.

Cine-i pe lumea asta veşnic
Şi ce-i aici netrecător?
- Ce oare e mai slab ca viaţa
Ce zboară oare mai uşor?

Ce-i mai supus ca omu’-n lume
La trecere şi la dureri?
Ce zi nu poate să ne-aducă
Sfârşitul unei triste seri?

Cine-a putut opri vreodată
Vreun timp şi soare pentru el?
- Cine-a putut scăpa pe lume
De putrezirea de vreun fel?

A cui averi n-au fost trecute
Şi-a cui locaş nu s-a mutat?
- A cui tărie n-a fost frântă
şi-a cui putere n-a-ncetat?

...Sărmane călător, ia seama
La câţi au fost şi nu mai sunt,
Aceiaşi soartă te aşteaptă
Nu-ţi crede raiul pe Pământ.

Traian Dorz

Elegie de Crăciun

Un cântec aureşte şi-o stea la geam se-aprinde
şi-o ciocănire albă în visul dinspre stradă.
Ce pas se mai opreşte în gheaţă şi zăpadă,
la casa zăvorâtă de astăzi să colinde?

Pe leneşa beteală de trista promoroacă
aud colindătorii cu steaua de cleştar
şi înţeleg că-i steaua anilor limpezi, dar
o las pe sub fereastră să lunece, să treacă.

Şi magica lui uşă trecutu-ncet şi-atinge
şi văd un pom de aur când se deschide uşa…
Dar dacă mână, grabnic, luminile le stinge
şi smulge mandarina şi toba şi păpuşa?

Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
şi n-a mai vrut din aur să cheme înapoi
îngerii trişti de zahăr şi săniile moi
zâmbind cu Moş-Crăciunii de turta dulce-n ele?…

S-au stins în brad luceferi şi portocale-n mine.
Zac jucării de vise pe fund uitat de ladă.
În scrinuri vechi dorm îngeri şi inimi de zăpadă
şi zilele de aur ca nişte mandarine.

Şi doar colinda curge… De ce atâta zvon,
când mâna ostenită nu-i face semn să vină?
E mai adânc, când ninge pe cântec şi lumină,
peste colinda vieţii şi steaua de carton.

Radu Gyr

De ce Crăciun?

Sunt mulţi ce nu-nţeleg iubirea cu chip de Prunc născut în iesle,
Nu înţeleg corul de îngeri şi slujesc altor interese…
Ades sărbătoresc Crăciunul, însă nu-i înţeleg prezenţa
Şi urmărind numai plăcerea, pierd din vedere chiar esenţa.

De ce s-o fi născut Hristos? Numai ca eu să stau la masă
Ciocnind, urând pentru prieteni, servind bucata copioasă?
A coborât în Betleem ca eu să-mi pun de-o parte bani
Şi omorând viţelul, oaia, să strig: La anul, la mulţi ani?

Isus a apărut în lume numai ca eu să-I cânt colinde
Şi să mă bucur, cu copiii, când bradul verde se aprinde?
Să las o lacrimă să cadă, emoţie de saducheu,
Când ne-ntâlnim cu toţi acasă, când îmi deschid cadoul meu?

Iertaţi-mă! Nu pot să cred în noi „meniuri şi reţete…”
Isus nu a venit din cer, ca oamenii să se îmbete,
Să cheltuiască bani pe daruri, pe alimente, pe brăduţi
Şi după sărbători să fie tot amărâţi şi abătuţi.

Isus nu a dorit să fie motiv de repetentă-n şcoală,
De neplăcere în familii, sau un amar de pungă goală…
Nu lacrima de despărţire, nu ceartă, nici dezamăgire!
Isus în Betleemul nopţii a vrut să-nsemne doar IUBIRE!

A vrut să-nsemne şansa vieţii, poarta de har mântuitoare,
O scară rezemată-n ceruri pe care poţi urca spre soare…
Motiv rarisim de cântare a psalmilor de lăudat,
Motiv de strigăt către oameni, că doar Mesia e-mpărat!

Isus dorea să spună lumii prin scâncet de copil în paie
Că a lăsat slava din ceruri şi a-mbrăcat umile straie,
Ca tu să te opreşti o clipă, să cânţi speranţa viitoare:
Îţi mulţumesc, iubite Doamne, că mă iubeşti aşa de tare.

Jercan Dănuţ Alexandru

Pomul Crăciunului

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Pădurea iarna doarme, c-aşa vrea Dumnezeu.

Şi numai câte-un viscol o bate uneori,

Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.

Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier.

În noaptea asta însă, vin îngerii din cer.

Şi zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad,

Şi cântă-ncet; şi mere şi flori din sân le cad.

Iar florile s-anină de ramuri până jos

Şi-i cântec şi lumină şi-aşa e de frumos!

Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i,

Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei.

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Dar uite ce-ţi trimite dintr-însa Dumnezeu.

Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,

Aşa cum a găsit-o, cu flori şi jucării.

Departe într-un staul e-n faşe-acum Isus,

Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus:

Dar el e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc,

Tu vino, şi te-nchină, zi: "Doamne-ţi mulţumesc".

George Coşbuc

Flori dalbe

Se scutură norii de ger şi flori dalbe,
Asupră-ne istoria îşi scutură rodul;
Cu sârg adunându-şi arginţii în palme,
Îşi zdrăngăne sufletul lumii prohodul...

Păcatele noastre şi grele şi multe...
Eroare şi goană mereu după vânt...
Şi n-avem ce scoate din cele trecute,
Şi n-avem un petec de cer pe pămînt...

Priviţi: sângerează viitorul în zare,
Şi teama ne strânge ca într-un cleşte;
Din ochii planetei venim fiecare
Cu lacrima lui şi-o aducem la iesle...

Aici ni se cântă de bună-vestire
Că iar pe Mesia-Cristos L-am găsit;
De ce-am aflat trudă şi nu fericire,
Te-ndură şi spune-ne ce să-ndreptăm?

Se naşte Copilul, Mesia Se naşte,
Cu gândul cel bun şi ca fapta cea bună...
Dar cine-L iubeşte şi cine-L cunoaşte
Ca piatră de preţ şi să-L pună-n cunună?

Trăiască Mesia, trăiască-n vecie,
Sfinţească-se Numele Său mai departe,
Ciopliţi-I nu cruce... ci tron de domnie,
Să nu mai ajungă dreptatea la moarte!

Acum când o lume îşi plânge calvarul,
Strângându-şi cu trudă arginţii în palme,
Deasupră-ne scutură-Ţi, Doamne, tot harul
Cum scutură norii flori dalbe, flori dalbe...

Benoni Catană

Era o noapte...

Era o noapte limpede, curată
Întinsă peste ceruri şi pământ
Foşnea prin iarba caldă, tremurată
O adiere molcomă de vânt.

Dormeau adânc păstorii în câmpie
Şi-n flori de vis gemeau încetişor
Plutea-n văzduh parfum de iasomie
Şi stelele vegheau asupra lor.

Într-o colibă mică printre vite
Având lumină-un bulgare de seu
S-au împlinit cuvintele vestite
Şi S-a născut un Fiu de Dumnezeu.

Alai de îngeri I-au sfinţit venirea
Au coborât, s-au închinat la Cel
Sortit să ne aducă mântuirea,
Cristosul sfânt, iubit, Emanuel...

Trei crai veniţi pentru-un copil anume
Călăuziţi de steaua din apus
Sosiţi străini din margine de lume
Tămâie, aur, smirnă I-au adus.

Treziţi din somn se închinau pastorii
Şi îngerii cântau în jurul lor
Cu limbi de foc li se vestiră zorii:
Păstorii-aveau de-acuma un păstor...

Era o noapte limpede, curată
Întinsă peste ceruri şi pământ
Când s-a-mplinit făgăduinţa dată
Şi, Doamne, ni L-ai dat pe Fiul sfânt...

Adriana Cristea

Când anii trec...

Când anii trec ca norii şi oamenii ca vântul
Viaţa noastră curge cu timpul ce-l trăim.
Şi undeva în cale stă neştiut mormântul
Şi nimeni nu cunoaşte în care ţintirim.

Doamne-n calea dreaptă minte înţeleaptă
Dă-ne să umblăm
Ca în veşnicie sfânta-mpărăţie
Dulce s-o gustăm.

Când viaţa ni-i-nainte ne pare-atât de lungă
Că nu ştim cum ar trece mai grabnic anii mei.
Când viaţa ni-i în urmă am vrea să tot ne-ajungă
Dar nu ne mai ajunge şi-o plângem singurei.

Când unicele lucruri le-avem cu-ndestulare
Iubire, tinereţe, şi soţi, şi legământ
Le risipim în patimi, şi-n râs, şi-n nepăsare
Când le-am pierdut, zadarnic le mai plângem preţul sfânt.

Când anii trec ca norii şi stările ca vântul
O, suflet scump grijeşte-ţi avutul cel sublim.
Oriunde mori, iubirea s-o ţii şi legământul
Ca să învii cu ele din orice ţintirim.

Traian Dorz

Anul nou

Din cireşul veşniciei
S-a mai scuturat o floare
După ce-a visat sub lună
După ce-a surâs sub soare.

Şi-n clipita-n care floarea
A căzut pierind în vânt,
Câte visuri neîmplinite,
Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse,
Altă floare vine acum,
Sufletul să ni-l îmbete
Cu nemaigustat parfum.

Şi cum primăvara codrul
Muguri mii desface-n rouă,
Floarea nouă ne aduce
Muguri de nădejde nouă.

Îmbrăcaţi al vostru suflet
În veşmânt de sărbătoare
Şi primiţi cu imn de slavă
Noua veşniciei floare.

Iar dacă-ntre voi iubirea
Va cânta fără să plângă,
Nici un vis n-o fi himeră,
Nici un dor n-o să se frângă.

Vasile Militaru

« înapoi