Hai, suflete, şi-om hoinări prin cer!

Vor hăui coclauri fără nume:

Un vers ÅŸi-un suflet au fugit din lume

pe căi de sihăstrie ÅŸi mister…

Åži dacă sângele te-o trage – grea povară –

spre nopÅ£ile adânci de greu mormânt,

te-oi smulge pe aripa unui cânt

şi te-oi purta prin slăvi fără hotară.

Hai, suflete, spre cer necunoscut!

N-auzi cum zarea veÅŸnic ne îngână

ÅŸi lumea râde-n hohot de nebună

cum suflă vântu-n oalele de lut?

Vom poposi la schit, în alb de zori,

în cânt de toacă ne-om lega de-o stramă

şi coama unui dangăt de aramă

ne-o fi un sprinten Pegas printre nori…

Åži-atunci doar pentru tine voi cânta:

Å¢âÅŸni-va versul în sclipiri, ca stropii,

să moară de necaz şi fata popii,

că pentru ea eu n-am cântat aÅŸa.

Ne-or asculta sclipiri de vii lumini

din visul stelelor înfiorate

ÅŸi largurile ne-or privi, mirate,

cum lunecăm – serafici peregrini.

Aşa ne-om pierde-n dragostea suavă

ÅŸi ne-om topi-n văpaia unui cânt,

ÅŸi n-om mai ÅŸti de cer ÅŸi de pământ,

ci de fiorul rătăcirii-n slavă.

Valeriu Anania