Aici sunt eu. Iar dincolo eÅŸti Tu.

Ce uragan de spaime se-abătu

ca o urgie între noi, ÅŸi ÅŸterse

într-o învălmăşeală de averse

nu numai lucrurile ce stăteau

ca martori înrudirii, sus, pe ÅŸleau,

ci înseÅŸi trăsăturile prin care

ni se vădea acea asemănare

ce cobora din zilele cereÅŸti?

Tu, cel ce-ai fost, acuma nu mai eÅŸti

aproapele, din toţi cel mai aproape:

acela care-mi respira pe pleoape

şi mă făcea să văd prin carnea lor

planetele-ntr-un joc multicolor.

Nu. Eu sunt azi aici, iar Tu – departe.

O, ceea ce vai! mie, ne desparte

Nu mai sunt lucrurile – mărturii

ale încrederii că mă susÅ£ii –

ci doar un spaţiu gol, o biată lume

în care-abia mai pot să-Å¢i spun pe nume,

şi-n care nu primesc nici un răspuns.

Cândva mugeai, precum un cerb străpuns

de arcul aprig al credinţei mele.

Acum săgeata mea vânează stele.

Eu, însă, mai aÅŸtept. Cât ai să stai

pitit în bezna focului din rai?

Åžtefan Augustin DoinaÅŸ