Doamne, aceste zile-mi sunt un dar

pe care-l verÅŸi Tu însuÅ£i în pahar.

Să-l beau de-odată, pe nerăsuflate?

Să-l sorb cu grijă, ca pe-un elixir?

Un leneş timp de taină şi de mir

se-ascunde, Doamne,-n lucrurile toate.

Ah, cât de multe vorbe fac un grai!

Dar Tu cât de zgârcit ai fost în rai

când ai rostit laconicul: - Să fie!...

Sunt, Doamne, ca mustrat de-un suflu sfânt

că tot ce nu spun astăzi în cuvânt

se va întoarce mâine ca stafie.

Am vreun temei de-a nu mai fi grăbit?

Iubirea nu-l aşteaptă pe iubit.

Dar Tu permite-acestui grabnic iureÅŸ

să fie martor celui iubitor!

De teama de-a rămâne-n veci dator

belşugul meu se-arată vai! prea gureş.

Dar Tu din holda mea ce Ţi se-nchină

Alege, Doamne, grâul de neghină!

Åžtefan Augustin DoinaÅŸ