Doamne, regat cu noroade de îngeri

alb ciripind, precum păsări!

Străinul,

cel care-n felul acesta teribil

Te-a-nchipuit, oare n-a fost urmaÅŸ al

ginÅ£ilor brusc învrăjbite la Babel?

Oare nu port ÅŸi eu blestemul graiului?

Limba

vie-a luminilor Tale cu aripi

nu-mi năluceşte şi mie-nţelesuri

dincolo de-orice-nţelegere? Zvonuri,

ÅŸoapte în flăcări, ÅŸi tunete clare,

grele tăceri care picură tâlcuri

zilnic mă spală pe umeri, iar noaptea

cade asupră-mi trosnind ca o tablă

peste-un ÅŸcolar...Însă ce pot pricepe

eu – din cumplita algebră cerească?

Îngerul meu păzitor îmi vorbeÅŸte

vai! Ca ÅŸi îngerii Tăi – păsăreÅŸte…

Åžtefan Augustin DoinaÅŸ