M-am lepădat de toate şi de tot.

Însă de lepădare oare pot

să mă mai bucur ca de-o iarnă dură

ce nimiceşte totu-n bătătură,

prinzând sub sloiuri uşă ÅŸi fereÅŸti?

Tu, în acest îngheÅ£ al meu, ce eÅŸti?

Nimic din tot ce-apare. Dar nimicul

nu Te-nfloreşte şi nu-Ţi poartă spicul?

Sau, zi de zi cu plâns împresurat

ca pur neant, nu vii tot mai curat?

Iar dincolo de veÅŸnic vidul nume

al Tău nu licăreşte-o altă lume?

Domnul, crescut în spate ca un gheb

ardent, m-a osândit să tot întreb.

Åžtefan Augustin DoinaÅŸ