Doamne, în ce-aÅŸ putea să schimb sărmana

mea inimă, ca Tu să-i spulberi chinul?

Deşert arid mi-am prefăcut simţirea.

În colÅ£u-n care mi-am întins o plasă

ca un păianjen alb, n-am prins nimic.

Adâncul meu ca pe-o făptură neagră

scobitu-l-am cu mâna mea, dar steaua

ce se-oglindea în mine era rece.

Vai! Nici un braÅ£  din câte braÅ£e are

imensa caracatiţă a lumii,

n-a fost în stare să-mi aline jarul.

Ce-mi mai rămâne, Doamne?

Doar să urc

pe Muntele Măslinilor, ca Tine,

să văd: mai eÅŸti acolo? Poate plânsul

care te-a-ncovoiat cu fruntea-n pulberi

va curăţa obrazul meu de lacrimi.