Tu le vrei, sunt flori de vară ale veseliei tale,
Romăniţele din vale.
Cale lungă e de-aici
Până-n valea cu fântână
Care-aruncă-n jghiab o vână
Grea de apă
Unde ziua mi s-adapă
Rândunici.
Acolo, din iarba verde cum răsar,
Cu un sâmbure de aur pe-al corolei alb răsfrânt,
Ele par,
Înflorind din negre-adâncuri, râsul bunului pământ.
Şi de-aici, de la răscruce,
Apucăm poteca lină
Care duce
Pe colină
Şi coboară-n valea lor,
Åžerpuind prin revărsarea grâului susurător.
Iată cum din lanul galben se ridică pătimaşi
Maci rotunzi ÅŸi-nvâlvoraÅ£i
Cari-n dorul lor de tine vor să-Å£i cadă fărâmaÅ£i
Sub ucigătorii paşi;
Dar în urma ta s-apleacă triÅŸti ÅŸi grei
Că tu nu te uiţi la ei.
Iată, iarăşi, albăstrele cu învoaltele lor jerbii,
- Limpezi picături de-azur
Sprijinite-n vârful ierbii, -
Åži-n apusul care curge peste-al grâului susur,
Toate-n urma ta s-apleacă triste, grele
Că tu nu te uiţi la ele.
Åži poteca ne coboară după mers de ore-ntregi…
Tu, cu degetele pale,
Dornică o să culegi
RomăniÅ£ele din vale…
Dar, copilă, vezi tu bine:
Mâini streine
Le-au cules de n-au rămas
Şi-au zădărnicit obida ostenitului tău pas.
Scapătă-n amurg şi-n jale
Valea veseliei tale;
De pe marginea fântânii nu mai sboară rândunici.
- ”Oh, frumoasă e poteca ce ne-aduse pân-aici!”
Åži-n regretul tău târziu,
Maci răsar şi albăstrele ca din lanul auriu.
Nichifor Crainic
« înapoi
