[fragment]

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,

Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, ÅŸi în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate

De dureri, pe care însă le simÅ£im ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Åži gândirilor dând viaţă, suferinÅ£ele întuneci;

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Åži câÅ£i codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când pluteÅŸti pe miÅŸcătoarea mărilor singurătate!

Câte ţărmuri înflorite, ce palate ÅŸi cetăţi,

Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!

Åži în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereÅŸti,

Câte frunÅ£i pline de gânduri, gânditoare le priveÅŸti!

Vezi pe-un rege ce-mpânzeÅŸte globu-n planuri pe un veac,

Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...

Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,

Deopotrivă-i stăpâneÅŸte raza ta ÅŸi geniul morÅ£ii;

La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,

Altul caută în lume ÅŸi în vreme adevăr,

De pe galbenele file el adună mii de coji,

A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;

Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,

Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.

Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate ÅŸi socoate

Åži de frig la piept ÅŸi-ncheie tremurând halatul vechi,

ÎÅŸi înfundă gâtu-n guler ÅŸi bumbacul în urechi;

Uscăţiv aÅŸa cum este, gârbovit ÅŸi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub fruntea-i viitorul ÅŸi trecutul se încheagă,

Noaptea-adânc-a veciniciei el în ÅŸiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

AÅŸa el sprijină lumea ÅŸi vecia într-un număr.

Mihai Eminescu