Spre primăvară prin ploaie

Plouă. Pe banca părăsită, în fuga de câţiva copilaşi, stropii se aşează molatec. În sfârşit au şi ei loc.

Plouă. Acum se înghesuie zglobii şi se împing privindu-se cu reflexele unui Soare gâtuit de nori. Câţiva stau spânzuraţi între bancă şi pământ, chiuind de bucurie, apoi cad râzând pe perna galben-maronie.

- “Parcă eraţi ver...”, se scăpă un picur să le zică frunzelor, dar dându-şi seama de gafă, îşi duse mâna la gură, cu ochii măriţi de uimire şi regret. În mintea lui fraza “Eraţi verzi la ultima întâlnire“ zdrăngănea ca un clopot scăpat de sub control.

Deodată înţelese. Crengile goale, dezbrăcate cu răutate de vânt, norii din ce în ce mai insistenţi, un soare leneş să răsară şi grăbit să apună... chiar el era mai rece, deşi se îmbrăcase bine. “Haina toamnă”, îşi zise.

Simţind tristeţea frunzelor, se cuibări între două, le mângâie şi le şopti blând la ureche:

- “În curând... în curând vine primăvara, nu mai e mult până atunci!”

Glasul i se pierdu în stratul gros, biciuit de rafale şi lung cât şase luni reci, în bălţile de pe trotuare, în pomii resemnaţi, în cerul plumburiu, în soarele care zâmbea trist.