Sunt porumbelul călător al lumii…

Zvârlit de însăşi voia mâinii Tale

Din Arca vieÅ£ii pe tărâmul humii,

Mă uit ÅŸi numai ape văd în cale.

De atuncea fâlfâi fără de-ncetare.

Potopul încă nu ÅŸi-a tras zăporul,

Åži n-a crescut măslinul sfânt pe care

Să-mi odihnesc măcar o clipă zborul.

Pe ape moarte rătăcesc ca orbul,

E mâl adânc pe piscuri... Åži mă-nec.

Din hoit în hoit alerg la fel cu corbul…

N-am unde sta, îngăduie-mi să plec.

Sunt porumbelul Tău, ursit de soartă

Să nu-şi mai uite cuibul niciodată:

Ascuns, instinctul nesmintit îl poartă,

Cât de târziu, la cuib, prin lumea toată.

Bat vânturi mari pe sus, dar vânturi line,

Iubire bântuie ca la-nceput…

Din trist surghiun, din lumi de hoituri pline

Îngăduie să mă întorc la Tine

Åži făr' de ramura ce mi-ai cerut…

Îngăduie-mi... ÅŸi-atuncea tot mai spornic

Vâslind prin nori, pe nori ÅŸi peste nori,

M-oi înălÅ£a la Tine, Doamne, dornic

Cum se întorc la cuibul lor, statornic,

Hulubii lumii pururi călători.