Oricine va chema numele Domnului, va fi mântuit. (Ioel 2:35)

Pentru ce să nu Îl chem direct pe Domnul, Numele Său? Pentru ce să cer ajutor vecinului sau unui prieten, în timp ce Dumnezeu este atât de aproape de mine şi aude cel mai slab strigăt al meu? De ce să mă aştern la pământ, căutând diferite mijloace?

De ce oare nu-mi descarc inima Domnului de greutatea ce mă apasă? Cel mai bun alergător merge drept la ţintă. De ce să nu alergăm de-a dreptul la Dumnezeul cel viu? În zadar voi căuta dezrobirea în orice altă parte; numai în Dumnezeu o voi găsi. Făgăduinţa Sa regească îmi este un zălog sigur.

N-am nevoie să mă întreb, dacă trebuie să îndrăznesc să-L chem sau nu. Cuvântul „oricine” este îndeajuns de lămurit; el îi cuprinde pe toţi cei ce cheamă Numele Domnului, prin urmare şi eu. Aşa că voi urma acest îndemn, fără a întârzia, chemând pe slăvitul Mântuitor care mi-a făcut o astfel de făgăduinţă.

Nevoia mea este urgentă; nu ştiu cum pot fi scăpat, dar nu mă îngrijorez. Acela care a făcut făgăduinţa, va găsi mijlocul să şi-o ţină. Datoria mea este să ascult. Eu îl chem şi El mă va scăpa.

Dacă mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. (Romani 10:9)

Dumnezeu spune că trebuie să mărturiseşti cu gura; ai făcut-o tu? Ai mărturisit deschis credinţa ta în Hristos ca Mântuitorul pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi? L-ai mărturisit, aşa cum te pofteşte Dumnezeu aici?

De altfel, Dumnezeu cere credinţă din inimă. Crezi tu sincer în Isus cel înviat? Te încrezi tu în El ca în singura ta nădejde a mântuirii? Poţi să spui cinstit înaintea lui Dumnezeu că ai această credinţă în inima ta? Dacă poţi să răspunzi cu sinceritate că da, tu ai mărturisit şi ai crezut în El, deci tu eşti mântuit. Textul nu spune c-ar putea să fie altfel, ci este tot atât de clar ca un stâlp indicator, tot atât de luminos ca soarele de pe cer. El zice: ”Tu vei fi mântuit”.

Crezând în Isus şi mărturisindu-L, eu pot să pun mâna pe această făgăduinţă ca s-o aduc înaintea Lui în momentul acesta şi pentru întreaga mea viaţă, în ziua morţii mele ca şi în ziua judecăţii, eu trebuie să fiu mântuit de pedeapsa păcatului, de întinăciunea păcatului, de puterea păcatului şi în sfârşit chiar de existenţa păcatului. Dumnezeu spune: ”Vei fi mântuit”. Eu cred. Voi fi mântuit: sunt mântuit. Slava să fie a lui Dumnezeu din veşnicie în veşnicie.

Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii care este în raiul lui Dumnezeu. (Apocalipsa 2:7)

Cine este acela care dă dosul în ziua bătăliei sau refuză să meargă la războiul sfânt? Pentru a împărăţi, trebuie să lupţi şi să urmăreşti lupta până ce vrăjmaşul va fi biruit. Fără luptă, făgăduinţa nu este pentru noi, pentru că ea este pentru ”cel care va birui”. Trebuie să-i biruim pe prorocii mincinoşi care au venit (sunt) în lume şi toate relele care însoţesc învăţătura lor: să biruim mişelia inimii noastre şi tendinţa de a părăsi dragostea noastră dintâi. Să citim tot ceea ce Duhul scrie Bisericii din Efes.

Dacă prin har ne este dată biruinţa, aşa cum se va întâmpla hotărât dacă călcăm pe urmele Căpeteniei noastre biruitoare, apoi vom putea fi primiţi chiar în mijlocul raiului lui Dumnezeu şi ni se va permite să trecem de heruvimii cu sabia lor învăpăiată şi să ajungem la pomul păzit din care, dacă mănâncă cineva, va trăi în veac. Astfel vom scăpa de a doua moarte care este plata păcatului, şi vom căpăta viaţa veşnică, care este pecetea nevinovăţiei şi încununării acelor principii nemuritoare ale sfinţeniei lui Dumnezeu, întăreşte-te, dar, inima mea şi îmbărbătează-te!

A fugi de luptă înseamnă a renunţa la bucuriile celui mai bun şi nou Eden. A lupta până la biruinţă, înseamnă a merge cu Dumnezeu până în Paradis.  

Egiptenii vor şti că Eu sunt Domnul. (Exod 7:5)

O lume nelegiuită este greu de învăţat. Egiptul nu-L cunoaşte pe Domnul şi de aceea îndrăzneşte să-şi înalţe idolii şi să întrebe cu îndrăzneală: ”Cine este Domnul”? Dar Domnul zdrobeşte trufia oamenilor. Când izbucnesc judecăţile asupra capului lor, le întunecă cerul, le distruge recolta şi îi loveşte pe fiii lor, atunci vrăjmaşii lui Dumnezeu încep să întrezărească ceva din puterea Domnului. Pământul va mai cunoaşte astfel de lucruri, când cei ce se îndoiesc vor fi siliţi să cadă în genunchi. Să nu ne înspăimântăm de blestemele cu care ei ne ameninţă, căci Domnul va şti să-şi scoată slavă pentru Numele Său şi o va face în felul cel mai potrivit şi decisiv.

Izbăvirea poporului Sau este un mijloc puternic de care se serveşte pentru a face ca Egiptul să ştie ca Dumnezeul lui Israel este Domnul, Dumnezeul atotputernic şi viu. Nici unul din israeliţi n-a murit de vreuna din cele zece plăgi, nici unul din mădularele poporului ales nu s-a înecat în marea Roşie. Tot aşa mântuirea celor răscumpăraţi, slăvirea tuturor adevăraţilor credincioşi îi va sili pe vrăjmaşii cei mai împotrivitori să recunoască că Domnul este Dumnezeu.

Oh, de-ar ajunge tot mai vădită puterea Sa biruitoare prin Duhul Sfânt în predicarea Evangheliei, până ce toate neamurile se vor pleca în faţa numelui lui Isus şi-L vor chema ca Domn al lor.

Fericit este cel ce se interesează de cel sărac; în ziua nenorocirii, Domnul îl scapă. (Psalmul 41:1)

Este de datoria oricărui creştin să se gândească la cei săraci şi să-i poarte în inimă. Isus ni i-a pus lângă noi, când a zis: ”Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”. Mulţi le dau bani în grabă ca să scape de ei; alţii, în mare număr, nu le dau nimic. Or, făgăduinţa pe care o citim este făcută celui care ”se interesează” de cel sărac, care cercetează nevoile sale şi se ocupa de el cu atenţie, dorindu-le binele cu adevărat. Mai mult bine i se face prin îngrijiri şi atenţii, decât prin bani; dar cel mai bine prin amândouă. ”Pe cel ce se interesează de cel sărac, în ziua nenorocirii Domnul îl va scăpa”. El i-o făgăduieşte. El ne va scoate din starea de întristare, dacă îi ajutăm şi noi pe alţii să iasă, vom primi de la Domnul ajutoare dumnezeieşti deosebite, dacă şi noi căutăm să urmărim nevoile aproapelui nostru. Oricât am fi de darnici, vom avea vremuri de încercare; dar dacă ne-am achitat de această datorie, putem să cerem de la Domnul un ajutor special şi direct.

Zgârcitul se îngrijeşte de sine, dar Domnul îl va sprijini pe credinciosul milos şi darnic. Aşa cum faceţi voi altora, tot aşa vă va face Domnul vouă.

Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el. (Levitic 1:4)

Îndată ce acela care aducea animalul ca ardere de tot îşi punea mâna pe capul dobitocului, jertfa aceasta era primită. Şi îndată ce noi vom fi pus mâna credinţei noastre pe Hristos, jertfa noastră, ea va fi primită în locul nostru.

Dacă Dumnezeu primea un simplu animal ca ispăşire pentru păcat, cu cât mai mult Îl va primi pe Isus ca o mai potrivită, completă şi suficientă jertfa sfântă şi fără pată. ”Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor îi curăţa pe cei ce erau întinaţi, cu cât mai mult sângele lui Hristos... va curăţi cugetul vostru de lucrările moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu”.

Noi să ne apropiem de jertfa Lui însuşi, primind-o în întregime, ca să primim binefacerea completă. Noi care am primit-o deja, să repetăm acest lucru. Voi care încă nu l-aţi făcut, întindeţi mâna cu credinţă fără să zăboviţi. Sprijiniţi-vă puternic pe EL. Voi sunteţi ”împăcaţi cu Dumnezeu”. Păcatele voastre sunt şterse; voi sunteţi ai Domnului.

Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov; nici vrăjitoria împotriva lui Israel; acum se poate spune despre Iacov şi Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu! (Numeri 23:23)

Iată cum distruge Dumnezeu de la rădăcină temerile copilăreşti şi superstiţiile! Chiar dacă ar fi cel mai mic adevăr în puterea vrăjitoriilor, poporul lui Dumnezeu nu poate fi atins de ele. Aceia pe care-i binecuvântează Dumnezeu, Diavolul nu-i poate blestema.

Oamenii fără teamă de Dumnezeu pot - ca Balaam - să uneltească la pierderea poporului ales; dar ei nu reuşesc. Praful din puşca lor este umed şi tăişul săbiei lor nu este tăios. Ei se adună între ei, dar Domnul nu e cu ei, aşa că se sfătuiesc în zadar. Cât despre noi, rămânem liniştiţi în timp ce-şi pregătesc plasele lor, fiind siguri că nu vom fi prinşi. Ei pot să cheme pe Beelzebul în ajutor, cu şmecheriile lor drăceşti, prin descântecele lor se vor înşela pe ei înşişi.

Cât despre inima noastră, câtă binecuvântare avem ştiind că Dumnezeu este cu noi! Să nu ne temem de şiretenia uneltitorilor, că ea nu are nici o putere împotriva acelora care au pe Dumnezeu ca sprijinitor, şi care pot zice: ”Cel Veşnic e lumina mea şi scăparea mea; de cine să mă tem? El e puterea vieţii mele; de cine să-mi fie frică?”.

Acolo vă veţi aduce aminte de purtarea voastră şi de toate faptele voastre cu care v-aţi spurcat; şi vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina tuturor fărădelegilor pe care le-aţi făcut. (Ezechiel 20:43)

Când Domnul ne-a primit şi ne-a dat pace şi siguranţă, tot El ne-a adus la pocăinţă de toată vinovăţia purtării noastre rele faţă de El. Atât de preţioasă e pocăinţa, încât o putem asemăna cu un diamant cu cele mai frumoase reflexe, şi ea este înfăţişată ca una din urmările cele mai sfinţitoare ale mântuirii. Acela care primeşte pocăinţa este Acelaşi care o produce în noi.

Această pocăinţă lucrată de El, nu are gustul ”de ierburi amare” ci acela al ”prăjiturilor cu miere”, cu care îşi hrănea poporul Său. Cunoaşterea iertării prin vărsarea sângelui şi a harului nemeritat este cea mai bună înţelegere care să topească o inimă de piatra.

Ne simţim cu inima împietrită? Să ne gândim la legământul de dragoste şi vom ajunge să părăsim păcatul, ba chiar să-l urâm; mai mult încă, vom ajunge să ne urâm pe noi înşine că am putut să păcătuim împotriva unei astfel de dragoste. Să venim la Dumnezeu cu făgăduinţa pocăinţei şi să-I cerem să ne ajute să ne aducem aminte şi să ne pocăim. Atunci ne-am putea bucura de întristarea sfântă. Ce uşurare ar fi revărsarea lacrimilor! Doamne, loveşte stânca sau vorbeşte stâncii, ca să poată să curgă apele!

Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. (Apocalipsa 21:4)

Dacă suntem adevăraţi credincioşi, vom vedea împlinirea acestor lucruri. Durerea va înceta, lacrimile vor fi şterse. Lumea aceasta este o vale a plângerii, dar ea va trece. După cum ne e prorocit aici, în curând vor apare un cer şi un pământ nou; şi atunci nu vom mai plânge din cauza căderilor şi tristelor urmări. Nunta Mielului va fi un timp de bucurii fără margini şi lacrimile nu îşi vor mai avea locul. Mai departe, ne este spus că Dumnezeu însuşi va fi cu oamenii şi durerea şi gemetele vor fugi pentru a nu se mai întoarce.

Ce stare va fi pentru noi când nu va mai fi nici întristare, nici plânset, nici un necaz? Va fi o slavă mai mare decât orice ne-am putea închipui?

Versetul din Iacov 5:11 „...Domnul este plin de milă şi de îndurare” se referă la viaţa lui Iov. Domnul a avut milă de Iov. Tatăl a suferit împreună cu Iov în vremea când el trecea prin grele suferinţe. Oricine poartă suferinţele celuilalt, caută căi că-şi pregătească un sfârşit bun. Astfel că, la sfârşit Dumnezeu i-a dăruit mai multe bunătăţi lui Iov decât mai înainte. El şi-a recâştigat îndoit avuţia. Aceasta este o lege eternă a dragostei lui Dumnezeu în relaţiile cu cei aleşi ai Săi. De aceea aşteaptă şi tu sfârşitul plin de îndurare al suferinţelor tale şi vei experimenta că mai târziu Dumnezeu îţi va da mai multe lucruri bune decât oricând mai înainte.

Voi, ochi care citiţi cu plânset, opriţi-vă şiroaiele arzătoare, căci în curând nu veţi mai şti ce sunt lacrimile. Nimeni nu ştie să şteargă lacrimile ca Dumnezeul dragostei, dar iată că El şi începe să facă acest lucru. ”Seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia”. Vino, Doamne, şi nu întârzia, căci acum toţi ai Tăi trebuie încă să plângă!

Păzeşte şi ascultă toate aceste lucruri pe care ţi le poruncesc, ca să fii fericit, tu şi copiii tăi după tine pe vecie, făcând ce este bine şi ce este drept în ochii Domnului, Dumnezeului tău. (Deuteronom 12:28)

Deşi mântuirea nu se capătă prin împlinirea legii, totuşi binecuvântările făgăduite sunt date credinciosului slujitor al lui Dumnezeu, care ascultă. Blestemele au luat sfârşit, când El a fost făcut blestem pentru noi, dar nici o binecuvântare n-a fost retrasă.

Trebuie sa căutăm voia lui Dumnezeu, luând seama nu numai la unele părţi ale Cuvântului Său, ci la toate. Nu avem de ales între Cuvintele Sale, ci să păstrăm tot ce este scris. Aceasta e calea binecuvântării pentru Tatăl ca şi pentru copiii Săi. Binecuvântarea Domnului este peste aleşii Săi până la al treilea şi al patrulea neam. Dacă ei merg drept înaintea Lui, El va face pe toţi oamenii să ştie că ei sunt o sămânţă pe care Domnul a binecuvântat-o.

Nu vom găsi nici o binecuvântare într-o viaţă lumească şi împărţită. Căile preferate de lume şi nesfinţite nu ne pot aduce vreun bine, atunci când mergem înaintea lui Dumnezeu. Dacă integritatea nu ne face să prosperăm, înşelăciunea nici atât. Acele lucruri care sunt plăcerea lui Dumnezeu, trebuie să ne facă şi nouă plăcere.

Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge, şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun. (Geneza 28:15)

Trebuie să plecăm la drum şi avem nevoie pentru aceasta de un har special? Iată unul foarte preţios: starea de faţă şi păzirea lui Dumnezeu. În tot locul avem nevoie şi de una şi de alta, şi le vom avea dacă suntem conduşi de datorie, şi nu doar de propria noastră fantezie.

Pentru ce să privim plecarea noastră într-altă parte ca o tristă obligaţie, când voia lui Dumnezeu, este cea care ne cheamă acolo? În toate ţările, credinciosul este străin şi călător, şi în toate ţinuturile Domnul va fi adăpostul Său, aşa cum El a fost pentru toţi sfinţii în toate timpurile. Putem fi lipsiţi de sprijinul conducătorilor noştri pământeşti, dar când Dumnezeu zice: ”te voi păzi”, n-avem de ce să ne temem de vreun pericol. Aceasta este cea mai sigură însoţire pentru un călător.

Până atunci Iacov nu părăsise casa părintească. Neavând spiritul aventuros al fratelui său, el rămăsese copilul mamei, răsfăţat. Când a trebuit să plece în străinătate, Dumnezeu l-a însoţit. El avea puţin bagaj şi nici un însoţitor; dar nici un prinţ n-a avut vreodată o aşa nobilă gardă. Chiar când dormea pe câmp, îngerii vegheau asupra lui şi Domnul Dumnezeu îi vorbea. Dacă Domnul ne spune să plecăm, să zicem cu Domnul Isus: ”Sculaţi-vă, hai să plecăm de aici!”

Veţi ieşi, şi veţi sări ca viţeii din grajd. (Maleahi 4:2)

Când străluceşte soarele, bolnavii ies din camerele lor pentru a se plimba şi respira aerul curat. Când soarele aduce primăvara şi vara, turmele părăsesc staulele pentru a se duce să pască pe munţii înalţi. Noi de asemenea când suntem în legătură cu Dumnezeul nostru, părăsim locuinţa disperării pentru a umbla liberi pe întinderile unei sfinte încrederi; urcăm munţii binecuvântării şi găsim în păşunile lor îmbelşugate, care se întind aproape de cer o hrană binefăcătoare necunoscută oamenilor din această lume.

„Voi veţi ieşi şi veţi zburda". Aici avem o dublă făgăduinţă. O, suflete al meu, doreşte-le pe amândouă cu căldură! Pentru ce să rămâi în închisoarea ta? Ridică-te şi aleargă în slobozenie. Domnul Isus zice: „Oile Mele vor intra şi vor ieşi, şi vor găsi păşune". Ieşi deci şi du-te să te hrăneşti în bogatele câmpii ale dragostei Sale. De ce să rămâi un prunc în har? Viţeii cresc repede când sunt bine hrăniţi; şi tu la fel, căci ai duioasele îngrijiri ale Răscumpărătorului tău. Crede numai în harul şi cunoştinţa Domnului Isus, Mântuitorul tău. Să nu rămâi pipernicit şi nici slab. Soarele neprihănirii S-a ridicat asupra ta. Deschide-ţi inima razelor Sale binefăcătoare, precum bobocul trandafirului se deschide la acelea ale soarelui, pentru ca El să te facă să creşti în toate privinţele.

El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? (Romani 8:32)

Aici avem mai mult decât o făgăduinţă, chiar o îngrămădire de făgăduinţe: o grămadă de rubine, de smaralde, de diamante, într-o bijuterie de aur. Răspunsul şi întrebarea textului nostru vor fi totdeauna în stare să ne încurajeze. Ce ar putea să refuze Dumnezeu după ce a dat pe Domnul Isus, prea iubitul Său? Dacă avem nevoie de tot ce este în cer şi pe pământ, El ne va da; căci dacă ar fi fost o limită în darurile dragostei Sale, El l-ar fi păstrat pe Fiul Său.

De ce avem nevoie astăzi? Nu avem decât să-I cerem. Putem să facem aceasta cu stăruinţă, dar fără să facem presiuni pentru a căpăta din mâna Lui un dar împotriva voii Sale. El ne-a dat pe Fiul Său, cu toată libera Sa voinţă. Cine ar fi avut atâta îndrăzneală ca să-I ceară chiar pe Fiul Său? Ar fi fost din partea noastră o îndrăzneală prea mare. Dar El L-a dat pe singurul Său Fiu, şi pentru că a făcut această jertfă, nu poţi tu, o, sufletul meu, să ai încredere în Tatăl tău ceresc şi să crezi că El îţi va da toate lucrurile împreună cu El? Slaba ta rugăciune n-ar fi avut nici o putere, dacă dragostea Sa nu s-ar fi revărsat din inima Sa pentru a te inunda, precum un izvor supra-îmbelşugat, care se revarsă peste maluri, peste toate nevoile tale.

Pentru că Dumnezeu este dragoste, El este interesat ca şi copiii Lui să iubească. Cum pot să-L iubesc pe Dumnezeu? Iubeşti pe Dumnezeu iubindu-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Iubeşti pe Dumnezeu având un NU clar faţă de păcat. Iubeşti pe Dumnezeu împăcându-te cu fiecare om, aşa cum El s-a împăcat cu tine prin Unicul Său Fiu. Iubeşti pe Dumnezeu renunţând la dragostea de sine şi la voinţa ta proprie. Iubeşte pe Dumnezeul tău care îţi revarsă necurmat binecuvântările Lui asupra ta, dedicându-te Lui cu toată inima. El va răsplăti dragostea ta din belşug.

Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. (Ioan 14:18)

Domnul ne-a părăsit, dar nu ne-a lăsat orfani. El, Mângâierea noastră, a plecat, dar nu suntem fără mângâiere, căci Se va întoarce. Domnul Isus este în drum. El a spus: „Voi reveni", nu poate împiedica venirea Sa, nici s-o întârzie cu nici un minut. Venirea Sa este numai pentru ai Săi, prin aceasta sunt ei mângâiaţi. Când se întâmplă să pierdem sentimentul că El este de faţă, ne mâhnim, dar nu ca şi cum n-am avea nădejde. Poate că Domnul nostru ne-a ascuns (şi-a întors) faţa pentru un timp, în mânia Sa; dar va reveni cu tot harul Său, dacă ne smerim iar pentru a nu-L mai supăra.

O, Doamne, vino mai curând! Noi suspinăm aici, în lipsa Ta, după reîntoarcerea Ta şi blândul Tău surâs! Când vei veni la noi? Suntem siguri că Tu trebuie să te reîntorci; dar vino repede, ca o căprioară sau ca puiul de cerb. Nu întârzia, Dumnezeul nostru!

Când voi vedea sângele, voi trece pe lângă voi. (Exodul 12:13)

Pentru noi, a vedea preţiosul sânge al Domnului Hristos este o mângâiere; pentru siguranţa noastră, trebuie ca Dumnezeu să-L vadă. Chiar când eu nu sunt în stare să-L privesc, El îl vede şi nu mă osândeşte, din cauza sângelui. Şi, dacă în acest sânge eu nu găsesc toată siguranţa pe care aş putea-o avea şi pe care ar trebui s-o am, sunt totuşi în completă siguranţă, căci ochiul Domnului vede clar. Şi acest ochi este neîncetat fixat asupra însângeratei jertfe. Ce pricină de bucurie pentru noi!

Dumnezeu cunoaşte plinătatea nesfârşită şi înţelesul adânc ascunse în această moarte. Privind creaţiunea în dezvoltarea sa, El a recunoscut că „era foarte bună". Ce va fi spus El atunci în faţa răscumpărării, la îndeplinirea desăvârşită a acestei ascultări depline chiar până la moarte, a Fiului Său prea iubit?

Cum am putea descrie cu câtă bunătate îl priveşte El pe Domnul Isus, prezentându-se El însuşi ca jertfa fără pată, ca o mireasmă plăcută? Pentru aceasta noi rămânem într-o linişte senină, căci jertfa şi Cuvântul Dumnezeului nostru ne dau o perfectă siguranţă. El va trece pe lângă noi fără a ne osândi, pentru că nu l-a scutit pe slăvitul nostru înlocuitor. Dreptatea şi dragostea îşi împreună mâinile pentru a da o mântuire veşnică tuturor acelora care se află sub sângele stropit.

Un strop de înţelepciune

Aşteptarea aparţine adesea planului lui Dumnezeu. Trebuie să stăm în aşteptare până când probleme noastre au atins un punct culminant. Aşa a lucrat Dumnezeu cu ucenicii Săi când se aflau în mare disperare în timpul furtunii pe mare. Dumnezeu ar fi putut linişti primul val, dar atunci ucenicii nu ar fi cunoscut niciodată puterea şi slava lui Isus Hristos.

Cugetă la aceasta ori de câte ori valurile se înalţă de jur-împrejur, sus, tot mai înalte, aşa de sus – aşa cum a făcut cu copiii lui Israel la trecerea Mării Roşii – pentru ca să-Şi slăvească Numele.

Aşteaptă-L să-Şi descopere gloria şi să facă minuni în nevoile tale şi vei experimenta adevărul versetului „Dacă vei crede, vei vedea Slava lui Dumnezeu”.

Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc, şi o voi curaţi cum se curăţeşte argintul, o voi lămuri cum se lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu şi îi voi asculta; Eu voi zice: Acesta este poporul Meu! Şi ei vor zice: Domnul este Dumnezeul meu! (Zaharia 13:9)

Din metal necurăţit, amestecat, cum suntem din fire, harul vrea să ne facă metal preţios, dar condiţia de seamă este să ne treacă prin cuptorul încins. Ne înspăimântăm de aceasta şi dorim să rămânem fără valoare, numai pentru a ne bucura de liniştea pietrelor obişnuite? Aceasta ar însemna să alegem partea cea rea, ca Esau. Nu, Doamne, mai degrabă să fim aruncaţi în cuptor, decât să fim lepădaţi din faţa Ta.

Focul este numai pentru a curaţi metalul; el nu-l distruge. Domnul doreşte ca poporul Său să fie asemenea aurului, de aceea îşi dă silinţa să-l cureţe de orice zgură. Oricât de puţin înţelepţi am fi, ne vom bucura de această operaţie, şi rugăciunea noastră va fi, nu să fim scoşi din încercare, ci să fim curăţiţi de orice amestec firesc.

O Doamne, încearcă-ne cu adevărat! Suntem gata să ne topim sub văpaia flăcării, dacă e voia Ta; căci ea e cea mai bună. Sprijineşte-ne în timpul încercării şi noi vom fi ai Tăi pentru totdeauna.

El mi-a zis: Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales să cunoşti voia Lui, să-L vezi pe Cel Neprihănit şi să auzi cuvinte din gura Lui; căci îi vei fi martor faţă de toţi oamenii, pentru lucrurile pe care le-ai văzut şi auzit. (Faptele apostolilor 22:14,15)

Pavel fusese ales ca să-L vadă pe Domnul şi să-L audă vorbindu-i din cer. El a avut astfel o alegere de neasemănat; dar binecuvântarea ce venea din această chemare nu era numai pentru el, ci ea, trebuia să se răsfrângă şi asupra altora, chiar asupra tuturor oamenilor prin mărturisirea sa. Europa îi datorează lui, faptul de a cunoaşte azi Evanghelia.

Noi suntem la fel datori să fim martori a ceea ce a făcut Domnul pentru noi. Dacă ascundem această preţioasă descoperire, este spre răul nostru. Dar mai întâi trebuie să auzim noi înşine această veste bună, altfel nu am avea ce mărturisi; apoi să fim plini de râvnă să ducem mărturia noastră. Aceasta trebuie să fie personală: „Tu vei fi martor". Ea trebuie să fie pentru Domnul Hristos: Tu vei fi martor pentru El.

Mărturisirea despre El trebuie să fie prioritară altor treburi; ea nu trebuie să se adreseze numai câtorva aleşi, care ne primesc cu bunăvoinţă, ci „tuturor oamenilor": bogaţi şi săraci, tineri şi bătrâni, buni şi răi. Noi nu trebuie să tăcem ca cei ce erau stăpâniţi de un duh mut, căci textul de azi conţine o poruncă şi o făgăduinţă şi trebuie să o împlinim: „Tu îmi vei fi martor" - „Voi sunteţi martorii Mei", zice Domnul.

Voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale. (Isaia 44:3)

Din fire, copiii noştri n-au Duhul Sfânt. În ei se văd multe lucruri care fac să ne temem pentru viitorul lor şi care pentru noi sunt pricină de stăruitoare rugăciuni. Am vrea să le vedem pe fetele noastre ajungând smerite şi evlavioase, şi nu uşuratice şi lumeşti. Versetul de azi să ne dea curaj, fiind o urmare a cuvintelor: „Nu te teme, robul Meu, Iacov" şi El poate alunga temerile noastre. Domnul va da Duhul Său din belşug, aşa încât va fi o binecuvântare adevărată şi veşnică. Sub această revărsare dumnezeiască vor trebui să intre copiii noştri şi vor ajunge să spună unul altuia: „Eu sunt al Domnului".

Aceasta este o făgăduinţă a cărei împlinire n-avem decât s-o cerem de la Domnul. Nu putem noi oare, la timpuri hotărâte, să ne rugăm pentru copiii noştri? Noi nu suntem în stare să le dăm o inimă nouă, dar Duhul Sfânt poate, şi Dumnezeu nu cere decât să fie rugat. Tatăl ceresc găseşte plăcere la rugăciunile părinţilor. Vreunul dintre prea iubiţii noştri este încă afară din corabie? Să nu avem odihnă până ce nu va fi adus acolo de însuşi mâna Sa.

„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.” (1 Ioan 4:9)

Fiinţele omeneşti au nevoie de dragoste pentru dezvoltarea lor, la fel cum plantele au nevoie de lumină şi de apă. Ele trebuie să primească şi să dea dragoste. Tragedia este însă că această dorinţă este rareori stâmpărată în decursul vieţii; aceasta deoarece dragostea omenească iubeşte numai ceea ce i se pare vrednic de iubit şi aşteaptă de cele mai multe ori ca celălalt să facă începutul.

Biblia nu ne spune că am fi vrednici de iubire şi nici că ne putem face vrednici de ea. Biblia spune mai degrabă că din punctul de vedere al lui Dumnezeu suntem „vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (Tit 3:3). Vrednici să fim urâţi şi totuşi cu dorinţa de a fi iubiţi.

Dumnezeu a putut rezolva această problemă prin faptul că l-a iubit pe om aşa cum este. Dumnezeu a văzut în inima Sa motivul pentru dragostea Lui faţă de noi. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8-16).

Obiectul dragostei Sale sunt toţi oamenii, cei mai nenorociţi şi cei mai vinovaţi. Chiar dacă Dumnezeu în sfinţenia Sa urăşte păcatul, totuşi El iubeşte în dragostea Sa omul. El ne-a iubit atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său Isus Hristos ca jertfă de ispăşire pe cruce. Pe baza acestei lucrări desăvârşite de ispăşire, Dumnezeu oferă acum tuturor oamenilor împăcarea şi viaţa veşnică.

Tu vei fi binecuvântat la câmp. (Deuteronom 28:3)

Isaac era binecuvântat când mergea seara la câmp pentru a medita şi a se ruga. De câte ori n-am întâlnit şi noi pe Domnul când eram singuri într-un loc retras? Câte lucruri sunt martori ale acestor clipe paşnice!

Boaz, la fel, când se reîntorcea de la câmp cu recolta adunată, era binecuvântat împreună cu slugile sale. Facă Dumnezeu ca toţi cei ce ară în inimi, să propăşească. De la Adam, omul continuă să lucreze la câmp; şi dacă în urma păcatului său, blestemul a lovit pământul, poate găsi binecuvântare prin al doilea Adam.

Noi mergem la câmp pentru exerciţii fizice şi suntem fericiţi, gândindu-ne că Domnul va binecuvânta acest exerciţiu întărindu-ne sănătatea, pe care o putem apoi folosi spre slava Sa. Mai mergem la câmp şi pentru a admira natura; şi nu este nimic din studiul creaţiunii văzute care să nu fie sfinţit şi folosit prin binecuvântarea lui Dumnezeu.

Trebuie în cele din urmă să mergem la câmp să ne îngropăm morţii; da, alţii la rândul lor ne vor duce şi pe noi la câmp; dar vom fi binecuvântaţi, fie plângând la mormânt, fie culcaţi în el.

Un strop de înţelepciune

Ai fost dezamăgit de oameni în care ţi-ai pus nădejdea, în special pentru că sunt creştini. Totuşi, Dumnezeu a trimis această dezamăgire pentru că El vrea să atingă ceva. Fiecare nădejde pe care ţi-o pui în oameni, va ajunge la „zero” aşa că pune-ţi nădejdea şi încrederea numai în Dumnezeu. Numai Dumnezeu este singurul care nu ne dezamăgeşte. Oamenii ne vor dezamăgi întotdeauna, mai mult sau mai puţin, pentru că ei sunt păcătoşi. Chiar Biserica lui Hristos este numai o „adăpătoare” săracă în care a fost pusă comoara Evangheliei. Această comoară trebuie s-o cauţi. Ea va rămâne veşnic. Ea nu este niciodată mai puţin preţioasă. Cu cât ajungem s-o cunoaştem mai mult, cu atât ne va fi mai preţioasă, întocmai ca Domul Isus Hristos.

Dragostea lui Dumnezeu a avut un motiv ca să-ţi trimită această dezamăgire. Lasă, o să-şi îndeplinească scopul în inima ta. Fii mai recunoscător chiar, Dumnezeu nu te-a înşelat, nu te-a dezamăgit niciodată. Întoarce-te la El şi iubeşte-L şi mai mult. Din această dragoste a lui Dumnezeu învaţă să iubeşti ceea ce iubeşte El, pe cei săraci în duh, pe păcătoşi. 

... „voi dar, întăriţi-vă, şi nu lăsaţi să vă slăbească mâinile, căci faptele voastre vor avea o răsplată”. (2 Cronici 15:7)

Dumnezeu făcuse lucruri mari pentru regele Asa şi poporul său, Iuda, şi totuşi poporul rămăsese foarte slab; paşii lor erau nesiguri pe căile Domnului, şi inimile lor foarte neîncrezătoare. Ei aveau nevoie să ştie că Cel Veşnic va fi cu ei, atâta timp cât ei vor fi cu El; iar dacă ei L-ar părăsi, şi El i-ar părăsi.

Aveau să scoată învăţătură de la vecinii lor, Israel, văzând urmările triste ale răzvrătirii lor şi felul cum Dumnezeu îşi revărsa harul îndată ce arătau pocăinţă. Planul lui Dumnezeu era ca să-i întărească în calea Sa şi în neprihănire. Tot aşa trebuie să fie şi cu noi. Lui Dumnezeu I se cuvine să-I slujim cu toată puterea de care suntem în stare. El este vrednic de tot efortul nostru. Am avea cea mai bună răsplată în lucrul pentru Numele Lui, dacă am lucra cu hotărâre şi râvnă.

Osteneala noastră în Domnul nu este zadarnică, ştim acest lucru. Nu vom avea nici o răsplată, dacă lucrăm în chip uşuratic; dar dacă punem toată inima pentru lucrarea Lui, o vom vedea înflorind. Acest verset mi-a fost dat într-o zi cu furtună astfel că am fost silit să grăbesc mersul vaporului pentru a ajunge sigur în port, cu o încărcătură de slăvite binecuvântări.

Dumnezeu împlineşte dorinţa celor ce se tem de El; El le aude strigătul şi-i scapă. (Psalmul 145:19)

Duhul Său cel bun, le-a pus în inimă această dorinţă, de aceea El le va răspunde. Viaţa Sa în ei, le insuflă acest strigăt şi de aceea El îi aude. Cei ce se tem de Dumnezeu se găsesc sub cel mai bun adăpost şi dorinţa lor este ca să-L slăvească, bucurându-se de El totdeauna. Aceştia sunt oameni cu dorinţe sfinte ca Daniel, şi Domnul va face să se împlinească năzuinţele lor.

Aceste sfinte dorinţe au har în sămânţa lor şi cerescul Grădinar le va îngriji până ce va vedea bobul format în întregime, în spic. Oamenii temători de Dumnezeu doresc să fie sfinţi, folositori, o binecuvântare pentru alţii şi prin aceasta să-L cinstească pe Făcătorul lor. Ei cer ajutorul Lui în nevoile lor, ajutorul Său pentru a le purta greutăţile, sfatul Lui în nedumerirea lor, scăparea Sa în tulburările lor. Uneori această nevoie este atât de mare şi îngrijorarea lor atât de apăsătoare, încât în agonia lor, ei strigă ca şi copiii în disperare; şi atunci Domnul lucrează mai pe înţelesul lor şi le dă tot ce au nevoie, potrivit Cuvântului Său: „Şi îi scapă".

Da, dacă ne temem de Dumnezeu, nu avem nimic altceva de ce să ne temem; şi când strigăm către El, scăparea noastră e sigură. Cititorule, păstrează acest verset în inima ta şi mărturiseşte-l cu gura toată viaţa şi vei vedea că va fi pentru tine ca o prăjitură făcută cu miere.

Te-am întristat, dar nu te voi mai întrista. (Naum 1:12)

Este o limită la încercare. Dumnezeu ne dă încercarea şi El ne-o ia. Poate că suspinaţi, zidind: „Când va veni sfârşitul?". Amintiţi-vă că necazurile voastre vor lua sfârşit o dată cu această viaţa pământească, dar sigur şi pentru totdeauna. Să vă amintiţi, deci să primiţi cu răbdare voia Domnului.

Tatăl nostru ceresc îşi va opri nuiaua, când ţinta Lui va fi pe deplin împlinită. Când El va fi înfrânt nebunia noastră, nu vom mai primi lovituri. Sau dacă necazul va fi trimis pentru încercarea noastră, aşa încât supunerea noastră să-L poată slăvi pe Dumnezeu, el se va sfârşi de îndată ce El va fi slăvit prin mărturisirea noastră. Deci să nu mai dorim ca încercarea noastră să înceteze, înainte ca El să fi fost cinstit pe deplin şi să-şi fi cules roadele. Poate că chiar azi va fi pace.

Cine ştie dacă aceste valuri furioase nu vor face loc unei mări potolite peste ale cărei valuri liniştite se vor aşeza păsările mării? După ce grâul este mult bătut, îmblăciul este agăţat în cui, iar boabele se aşează în scurt timp, s-ar putea să fim tot atât de fericiţi, pe cât suntem acum de întristaţi. Acela care trimite norii, poate tot aşa de bine să-i risipească. Să avem deci curaj şi să cântăm dinainte un vesel „Aleluia".

Domnul te va călăuzi neîncetat. (Isaia 58:11)

Ce te îngrijorează? Ţi-ai pierdut drumul? Te-ai rătăcit în vreo pădure întunecoasă, neputând să-ţi mai găseşti cărarea? Opreşte-te şi priveşte scăparea Dumnezeului tău; El cunoaşte drumul şi te va călăuzi dacă strigi către El.

Fiecare zi aduce cu sine nedumeririle ei speciale. Ce mângâietor este atunci, să simţi că este neîncetat călăuzirea Sa! Dacă alegem singuri drumul, lepădăm îndrumarea lui Dumnezeu; dar dacă renunţăm la propria noastră voie, El va conduce fiecare pas pe drumul nostru, în fiecare oră a zilei noastre, fiecare zi a anului, fiecare an al vieţii noastre. Numai să dorim să ne lăsăm călăuziţi şi vom fi; dacă vrem să-I încredinţăm drumul nostru, El ne va călăuzi mersul aşa de bine că nu ne vom putea rătăci.

Dar ia seama cui e făcută această făgăduinţă. Uită-te la versetul dinainte. „Dacă-ţi deschizi inima pentru acela care e flămând." Trebuie să ne fie milă de alţii şi să le dăm nu ceea ce avem mai de lepădat, câteva coji uscate, ci ceea ce am dori să primim noi înşine. Dacă arătăm o duioasă grijă aproapelui nostru, când se află în nevoie, atunci Domnul Se va îngriji de propriile noastre nevoi şi va fi totdeauna călăuza noastră. Domnul Isus va fi călăuza noastră, nu a celor zgârciţi şi a celor ce apasă pe sărac, ci a celor miloşi şi buni. Astfel de călători nu-şi vor pierde niciodată drumul.

Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. (Ioan 15:7)

Trebuie neapărat să fim în Domnul Hristos, pentru a trăi pentru El; şi trebuie să rămânem în El, pentru a ne putea bucura de această făgăduinţă. A rămâne în Domnul, înseamnă a nu-L părăsi niciodată pentru vreo altă dragoste şi a rămâne cu el într-o legătură vie, strânsă, de bună voie. Creanga nu este numai lângă copac, ci chiar primeşte de la el viaţa şi rodnicia ei. Orice adevărat credincios, rămâne cu adevărat în Domnul Hristos; dar aceste cuvinte au un înţeles mai înalt, la care trebuie să ţintim mai înainte de a putea câştiga puteri nelimitate înaintea scaunului harului.

Cuvintele „cereţi orice veţi vrea" sunt pentru unii ca Enoh, care a umblat cu Dumnezeu 300 de ani, ca unii ca Ioan, care se odihnea pe pieptul Domnului, pentru aceia a căror legătură cu El este neîntreruptă.

Inima trebuie să rămână în dragoste, duhul înrădăcinat în credinţă, nădejdea să se sprijine pe Cuvânt, întreaga fiinţă lipită de Domnul fără de care ar fi primejdios să credem în împlinirea acestei făgăduinţe; ea este dată acelora a căror deviză în viaţă este: „Dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine".

Voi, care întrerupeţi legătura voastră cu El, ce mare putere pierdeţi! Dacă doriţi să fiţi puternici în cererile voastre, trebuie ca Domnul să rămână în voi, şi voi în El.

Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. (Ioan 15:7)

Să luăm seama că, dacă dorim ca Domnul Hristos să ne audă, trebuie să-L ascultăm. Dacă noi n-avem urechi deschise pentru El, nici El nu va avea pentru noi; în măsura în care vom asculta, vom fi ascultaţi. În afară de aceasta, ceea ce am auzit trebuie sa rămână în noi, lucrând asupra firii noastre ca o putere. Trebuie să primim adevărurile exprimate de Domnul Isus şi să ne supunem lucrării Duhului Său în noi; altfel nu vom avea nici o trecere înaintea tronului harului.

Dacă primim cuvintele Domnului şi ele rămân în noi, ce câmp nelimitat de binecuvântări este deschis înaintea noastră! Atunci ne putem exprima dorinţa noastră în rugăciune, pentru că am supus deja voinţa noastră, poruncii Domnului.

În felul acesta, Ilie a mânuit cheile cerului, pentru a-i deschide şi închide norii. Un astfel de om valorează cât o mie de creştini obişnuiţi. Dorim noi cu smerenie să mijlocim pentru Biserică şi lume şi, ca Luther, să primim ceea ce cerem? Pentru aceasta trebuie să plecăm urechea la glasul Celui Prea iubit, să-i strângem cuvintele ca pe o comoară şi să ascultăm cu grijă de ele. Cel ce doreşte să se roage cu efect, trebuie să fie perseverent în ascultare.

Vă veţi numi preoţi ai Domnului. (Isaia 61:6)

Această făgăduinţă, făcută lui Israel, este şi pentru urmaşii săi duhovniceşti, adică pentru toţi credincioşii. Dacă vieţuim la înălţimea privilegiilor noastre, trebuie să trăim o viaţă atât de clară înaintea lui Dumnezeu, încât oamenii să vadă că suntem puşi deoparte pentru o slujbă sfântă şi să ne numească preoţi ai Domnului. Am putea avea o meserie sau alta; dar singura noastră preocupare trebuie să fie de a aduce jertfa necurmată a rugăciunii, a laudei, a mărturiei şi a consacrării Dumnezeului Celui Viu prin Isus Hristos.

Aceasta fiind singura noastră ţintă, putem părăsi preocupările care ne distrag ale celor ce nu cunosc chemarea noastră cea mare. „Lasă morţii să-şi îngroape morţii".

Este scris: „Străinii vor avea grijă şi vor paşte turmele voastre, şi copiii străinilor vor fi plugarii şi vierii voştri". Ei se pot ocupa de politică, de probleme financiare, pot să discute despre artă sau ştiinţă; dar noi vom căuta să împlinim slujba acelora care, ca şi Domnul Isus Hristos, sunt chemaţi la o preoţie sfântă.

Ştiind că această făgăduinţă ne creează o datorie sfântă, să ne îmbrăcăm în haina sfântă şi să slujim înaintea Domnului în toate zilele noastre.

Buza care spune adevărul este întărită pe vecie, dar limba mincinoasă nu stă decât o clipă. (Proverbe 12:19)

Adevărul este supus încercării. El suferă, dar iese biruitor. Deci, dacă am spus adevărul şi sufăr pentru el, nu am decât să rămân liniştit. Şi dacă cred în adevărul dumnezeiesc şi dacă îmi dau silinţa să-1 mărturisesc chiar când întâlnesc împotriviri, nu am de ce să mă tem, căci până la urmă adevărul va învinge.

Reuşita prin minciună este numai pentru scurt timp. Minciuna este ca o tărtăcuţă, curcubetă goală, care creşte şi piere într-o noapte; şi cu cât este mai mare dezvoltarea ei, cu atât mai vizibilă ruina ei. Dar cât de demn este pentru o fiinţă nemuritoare să spună şi să apere acest adevăr care nu se poate schimba, această Evanghelie veşnică şi de nezdruncinat a Dumnezeului neschimbător.

Un vechi proverb zice că acela care spune adevărul, îl face pe Diavol să roşească. De sigur, acela care spune adevărul lui Dumnezeu, îi va face de ruşine pe toţi diavolii iadului şi îi va înspăimânta pe toţi urmaşii şarpelui care acum îşi şuieră minciunile.

Deci, ia seama, inima mea, de a fi în toate împrejurările de partea adevărului, în cele mai mici ca şi-n cele mai mari lucruri; dar, mai ales să fii de partea Aceluia care a adus în lume „harul şi adevărul".

El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul. (Psalmul 112:7)

Aşteptarea este uneori teribilă. A nu avea veşti de la ai noştri este pentru noi o pricină de îngrijorare şi cu greu ne putem linişti la gândul că, dacă nu avem veşti, totul e bine. Singurul leac la această mâhnire este credinţa. Prin Duhul Său, Domnul dă inimii noastre o seninătate sfântă care întrece orice teamă pentru viitor, ca şi pentru prezent.

Să căutăm cu grijă această siguranţă a inimii, de care vorbeşte Psalmul. Nu este vorba de credinţa într-o făgăduinţă sau alta a Domnului, ci de acea stare a sufletului care dă o încredere neclintită în Dumnezeul nostru, într-o aşteptare tare că El nu va lucra într-un fel dăunător. Cu această încredinţare liniştită, vom putea întâmpina diferite evenimente în viaţa noastră. Oricât de necunoscute ar fi împrejurările vieţii noastre, Dumnezeul necunoscutului este acelaşi ca şi al cunoscutului. Să fim hotărâţi să ne încredem în El, orice s-ar întâmpla. De aceea, nu ne vom teme, chiar dacă vreo telegramă ar veni să ne trezească la miezul nopţii.

Dumnezeu trăieşte; de ce să se teamă copiii Săi?

Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stângă ta ce face dreapta ta, pentru că milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. (Matei 6:3,4)

Nu este făcută nici o făgăduinţă pentru aceia care fac milostenie pentru a fi văzuţi de oameni. Ei îşi au răsplata prin lauda semenilor lor şi nu pot nădăjdui să fie plătiţi de două ori.

Să facem milostenie în ascuns. A da adesea şi mult, să fie în viaţa ta un lucru atât de natural cum sunt prânzurile tale, aşa încât să nu poţi număra de câte ori ai făcut milostenia. Împlineşte acest îndemn fără a-ţi şopti ţie însuţi: „Ce darnic sunt!". Nu te răsplăti astfel; lasă această grijă în seama lui Dumnezeu, care vede, îşi aminteşte şi răsplăteşte. Ferice de omul milos, căci binefacerile sale necunoscute sunt pentru el un izvor nesecat de bucurie. Cum aş putea să am parte de el, decât lăsând să se reverse ceea ce pune Domnul ca milă şi iubire în sufletul meu?

De aici chiar, şi dincolo, Domnul însuşi va fi răsplătitorul aceluia care dă în ascuns. El îi va răsplăti la timpul potrivit şi în cel mai bun fel. Numai veşnicia ne va descoperi întinderea acestei făgăduinţe.

Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea. (Psalmul 16:10)

Acest cuvânt a fost împlinit în persoana Domnului Isus; dar el se împlineşte într-o oarecare măsură şi în toţi cei care sunt în El. Sufletul nostru nu va fi părăsit, după ce va fi despărţit de corp, şi chiar acesta, dacă putrezeşte, va fi înviat.

Duhul nostru poate să coboare atât de jos, încât să ni se pară că suntem afundaţi în adâncurile iadului; dar Dumnezeu nu ne va părăsi nici acolo. Ni se poate părea că sufletul şi inima noastră este aproape de moarte; dar nu vor putea rămâne acolo.

Pierderea bucuriei şi a nădejdii din noi poate să ajungă foarte departe; totuşi, ea nu va atinge niciodată neagra disperare. S-ar putea să mergem foarte jos, dar nu mai jos decât Domnul îngăduie; am putea fi închişi pentru un timp în închisoarea îndoielii, dar nu vom pieri acolo.

Oricât de neagră ar fi noaptea, steaua nădejdii încă luceşte pe cer. Dumnezeu pentru vremurile de grea încercare a spus celor ce cunosc Numele Său: „Îl voi ocroti” (Psalmul 91:14). Stai hotărât pe făgăduinţa Lui şi refugiază-te în El. Atunci vei experimenta că mâna Lui, care a creat lumea, este mai puternică decât orice alte puteri, chiar mai tare decât armele nucleare şi forţele naturii. Mâinile Sale pot să le oprească.

Domnul nu ne va uita şi nu ne va părăsi în faţa vrăjmaşului. Să ne odihnim în această nădejde. Noi suntem ai Aceluia a cărui îndurare ţine totdeauna. Dincolo de moarte, de întuneric şi deznădejde, vom renaşte sigur, prin El, la viaţă, lumină şi libertate.

„Voi cinsti pe aceia care Mă cinstesc”. (l Samuel 2:30)

Cinstea lui Dumnezeu este oare ţinta de căpetenie a vieţii noastre, dreptarul purtării noastre? În acest caz, El mă va cinsti.

S-ar putea să nu primesc cinste din partea oamenilor, pentru un timp; dar Dumnezeu mi-o va da, în felul Său. Se poate întâmpla că cel mai sigur mijloc de a fi cinstit de El, să fie să primesc dispreţul oamenilor dacă trăiesc după voia Sa.

Dumnezeu poate îngădui celui rău să capete onorurile lumii; dar demnitatea pe care şi-o păstrează este de a da El însuşi „slava, cinstea şi nemurirea", acelora care printr-o ascultare sfântă Îl cinstesc.

Ce pot face azi, pentru a-L cinsti pe Domnul? Îi voi da slavă, prin mărturisirea cu gura şi printr-o ascultare practică. ÎI voi cinsti şi prin persoana mea, şi prin bunurile mele, predându-mă Lui pentru o slujbă specială. Să ne gândim în ce fel îl putem cinsti azi...

„El binecuvântează casa celor neprihăniţi.” (Proverbe 3:33)

Cel neprihănit se teme de Domnul, pentru aceasta el este aşezat sub paza divină care se întinde chiar până la acoperişul care adăposteşte familia lui. Casa sa este o locuinţă a dragostei, o şcoală de educaţie sfântă, un cămin de lumină cerească; în ea este un altar unde Numele Domnului este chemat în fiecare zi. Ea poate fi o colibă săracă sau un castel; binecuvântarea Domnului o înconjoară, nu după mărimea ei, ci din pricina caracterului celor care o locuiesc.

Această locuinţă este binecuvântată mai ales când capul familiei şi soţia lui se tem la fel de Dumnezeu; dar chiar un fiu sau o fiică, sau chiar o slugă pot atrage binecuvântarea de sus peste toată casa.

Prea iubiţilor, fie Domnul Isus oaspetele nostru, găsind plăcere să ne viziteze mereu, ca altă dată, casa din Betania, şi vom fi cu siguranţă binecuvântaţi. Să avem însă grijă să fim drepţi în orice lucru; în profesia noastră, în judecăţile noastre cu privire la alţii şi în legăturile noastre cu vecinii. Un Dumnezeu drept nu poate binecuvânta faptele nedrepte.

Orfanul găseşte totdeauna îndurare înaintea Ta. (Osea 14:3)

Aici găsim un motiv de a părăsi orice altă sursă de încredere, pentru a ne sprijini numai pe Dumnezeu. Când un copil rămâne fără protector, Dumnezeu intervine şi se face păzitorul său; şi când un om a pierdut orice lucru care îi servea ca sprijin, se poate sprijini pe Dumnezeul cel viu şi va găsi în El tot ce ar avea nevoie. Orfanii întâlnesc dragostea părintească a lui Dumnezeu, care are grijă de ei.

Autorul acestor pagini ştie, din experienţă, ce înseamnă a se sprijini pe braţul Lui şi poate să mărturisească că nici o încredere nu este mai bine îndreptăţită prin fapte, decât aceea care are ca ţintă pe Dumnezeul nevăzut, dar totdeauna viu.

Sunt copii care, deşi îi au pe părinţi alături, nu sunt mai bine îngrijiţi, în timp ce orfanii care Îl au pe Dumnezeu ca Tată au, desigur, un mai bun sprijin. Mai mare folos avem de la El, decât de la mulţi protectori în absenţa lui Dumnezeu. A fi lipsit de fiinţe dragi este dureros, dar acela pe care-l înconjoară Dumnezeu cu harul Său, nu este orfan.

Copii fără tată, însuşiţi-vă această frumoasă făgăduinţă, chiar de acum, şi voi toţi care sunteţi lipsiţi de sprijinitori pământeşti, faceţi la fel. Doamne, ajută-mă să găsesc milă la Tine; cu cât sunt mai singur şi mai lipsit, cu atât am mai multă nevoie de Tine.

„Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!” (Ieremia 29:7)

Invitaţia făcută în acest text, ar trebui să ne dea de gândit nouă, tuturor care suntem străini şi călătorim în această lume, să lucrăm pentru propăşirea şi pacea ţării în care trăim. Poporul nostru şi oraşul în care locuim ar trebui să fie binecuvântate prin desele rugăciuni din partea noastră; şi ar trebui să ne unim în inimile noastre la rugăciunile aduse în fiecare duminică pentru autorităţi şi ţară. Să ne rugăm cu stăruinţă ca Dumnezeu să ne păstreze binefacerile păcii. Dacă ar veni revoluţii care să producă vărsare de sânge, sau dacă un război ar veni peste ţara noastră, am plânge cu amar. Să ne rugăm deci pentru pace, silindu-ne să răspândim îndemnurile prin care se pot uni oamenii între ei, prin legături de dragoste. Nu este oare de dorit să trăim în pace? Acest lucru ne îngăduie să ne creştem copiii în teama de Dumnezeu şi să putem răspândi Evanghelia, fără piedici. Deci să ne rugăm mult pentru ţara noastră, mărturisind păcatele noastre naţionale şi cerând iertarea, o dată cu binecuvântarea în numele dragostei Domnului Isus.

Eu am venit să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine, să nu rămână în întuneric. (Ioan 12:46)

Lumea aceasta este întunecată ca noaptea; Domnul Isus a venit pentru ca noi să nu mai rămânem în acest întuneric în care se zbate lumea, ci prin credinţă să avem lumină. Cuvântul „oricine" cuprinde foarte mult: voi şi eu.

Dacă ne încredem în Isus, nu vom mai sta în umbra întunecoasă a nopţii, ci vom intra într-o lumină caldă a zilei care nu se va sfârşi niciodată. De ce n-am veni la lumină chiar acum?

Un nor poate să ne acopere uneori, dar noi nu trebuie să rămânem în întuneric, dacă ne încredem în Isus. El a venit să ne aducă o lumină deplină. Să fi venit El în zadar? Dacă avem credinţă, avem şi privilegiul luminii soarelui; să ne bucurăm de ea. Din noaptea stricăciunii, a ignoranţei, a îndoielii, a disperării, a păcatului, a groazei, Isus a venit să ne elibereze; şi oricine îl urmează, va cunoaşte că nu degeaba a răsărit Soarele Dreptăţii, care răspândeşte căldura şi lumina.

Scutură-te de deznădejdea ta şi nu mai rămâne în întuneric, ci vino la lumină. Domnul Isus va fi nădejdea ta, bucuria ta, viaţa ta, cerul tău. Priveşte la El, numai la El şi te vei bucura ca păsările la soare şi ca îngerii înaintea Tronului Său.

Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului şi El vă dă în mâinile noastre. (1 Samuel 17:47)

Hotărât, lupta este a Domnului şi noi trebuie să fim cu totul siguri de biruinţă, şi încă de o biruinţă care să dea dovadă de puterea lui Dumnezeu.

Domnul este prea mult uitat de oameni şi chiar de adunarea lui Israel; şi când se iveşte ocazia de a-i face pe oameni să vadă că Cel ce este măreaţa Cauză primară, îşi poate împlini planurile fără puterea omului, este prilejul nimerit pe care trebuie să-l folosim bine.

Chiar Israel privea prea mult la sabie şi suliţă. Şi e mare lucru să nu fie sabie în mâna lui David şi totuşi David să ştie că Dumnezeu va birui o întreagă armată de duşmani. Dacă luptăm din toată inima pentru adevăr şi dreptate, să nu aşteptăm să avem la îndemână norocul sau talentul nostru, nici alt mijloc văzut de influenţă.

Dacă am lupta pentru noi înşine, ne-am putea teme; dar dacă luptăm pentru slava Domnului Isus, cine va putea să ne stea împotrivă? Să ţinem, deci, piept filisteanului; dacă Domnul oştirilor este cu noi, cine va fi împotriva noastră?

El a zis: Bucură-te, Zabuloane, de alergările tale. (Deuteronom 33:18)

Ne putem însuşi binecuvântările făgăduite israeliţilor, căci noi facem parte din adevăratul Israel dacă ne închinăm lui Dumnezeu în duh şi nu ne punem încrederea în carne. Zabulon trebuia să se bucure pentru că Dumnezeu urma să îi binecuvânteze alergarea; şi noi trebuie să facem la fel.

Pornim în călătorie şi providenţa lui Dumnezeu ne însoţeşte. Va trebui oare să ne părăsim ţara? El ne va însoţi pe mare şi pe uscat. Plecăm ca misionari? Domnul Isus a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele". Noi ieşim în fiecare zi, pentru ceea ce avem de făcut sau nevoile noastre; putem pleca bucuroşi, căci El va fi totdeauna cu noi.

Dacă, în clipa plecării, teama începe să ne cuprindă gândindu-ne la ceea ce ar putea să ni se întâmple, această binecuvântare ne va da curaj. Făcându-ne bagajele pentru a porni la drum, să săpăm acest verset în inima noastră, pentru a urca în tren cu o cântare pe buze. Să ne unim deci cu această seminţie a cărei parte este de a se bucura, şi la fiecare plecare să-L lăudăm pe Domnul cu o inimă veselă.

Eu am răspuns: „Ah! Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil". Dar Domnul mi-a zis: „Nu zice: „Sunt un copil", căci te vei duce la toţi aceia la care te voi trimite, şi vei spune tot ce-ţi voi porunci". (Ieremia 1:6,7)

Ieremia era tânăr şi se înfricoşa, fireşte, în faţa marii însărcinări ce-i dădea Domnul; dar Acela care-l trimetea, nu-i lua în seamă scuza: „Nu sunt decât un copil". El trebuia să nu se uite la ceea ce era în el însuşi, în faţa faptului că era ales să vorbească din partea lui Dumnezeu. El nu avea nici să-şi compună, nici să-şi inventeze vorbirea; nu avea decât să vorbească aşa cum îi comanda Dumnezeu şi pentru această însărcinare trebuia să primească o putere specială.

Nu este oare la fel pentru orice tânăr creştin, pe care Dumnezeul îl cheamă în slujba Sa? Dumnezeu ştie că tu eşti tânăr, că experienţa şi cunoştinţa ta sunt slabe; dar, dacă El te alege pentru a te trimete, ia seama să nu dai înapoi. Dacă ai fi bătrân ca Metusalem, la ce ţi-ar folosi anii? Şi dacă ai fi înţelept ca Solomon, tot degeaba ar fi. Tu, lasă-te călăuzit numai de Domnul; aşa îţi vei arăta înţelepciunea şi priceperea.

Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, faceţi; şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. (Filipeni 4:9)

Cât e de frumos pentru un om, să poată, ca Pavel, să fie urmat întocmai cu folos de alţii. Să ne ajute Domnul, prin harul Lui, să-l luăm ca pildă în fiecare zi.

Dacă, cu ajutorul de sus, noi punem în practică învăţătura lui Pavel, ne putem bucura de făgăduinţa de la urmă. Şi ce făgăduinţă! Dumnezeu, căruia Ii place pacea, şi o răspândeşte, va fi cu noi. „Pacea să fie cu voi!" iată deja o făgăduinţă mare şi dulce; dar, când însuşi Dumnezeul păcii este cu noi, e cu mult mai mult; este întocmai ca izvorul cu fluviul său, soarele cu razele sale.

Dacă Dumnezeul păcii este cu noi, ne vom bucura de această pace care întrece orice pricepere, şi aceasta chiar în împrejurările care ameninţă s-o nimicească. Dacă oamenii se ceartă, noi trebuie să fim aducători de pace, dacă Împăciuitorul este cu noi.

În cărarea adevărului se găseşte adevărata pace; şi, dacă o părăsim, ne vom rătăci, cu siguranţă. A fi mai întâi curat, apoi paşnic, este rânduiala înţelepciunii şi a experienţei. Să urmăm deci linia trasă de Pavel şi Dumnezeul păcii va fi cu noi, cum era cu apostolul.

„Nu te teme deci, căci Eu sunt cu tine, ca să te scap”, zice Domnul. (Ieremia 1:8)

De ce să ne temem, dacă Dumnezeu este cu noi? Teama este un pericol pentru înaintarea noastră pe cale, pentru că ne face să şovăim. Să ne temem de mândrie şi să fugim de nesinceritate, îndrăznind ca Daniel în faţa împăratului. Marele nostru Căpitan trebuie să fie slujit de soldaţi viteji.

Dumnezeu este cu aceia care sunt cu El; măreaţă încurajare pentru ei, în vitejie! El nu ne va părăsi niciodată în timpul luptei. Poate că suntem ameninţaţi? De ce să ne fie frică de oameni muritori? Sunteţi, poate, în primejdie de a vă pierde serviciul? Dumnezeul căruia îi slujiţi va şti să găsească pâine şi apă pentru slujitorii Săi; aveţi numai încredere în El! Sunteţi batjocoriţi? Suferiţi pentru dragostea faţă de Domnul Hristos, şi bucuraţi-vă că aţi fost socotiţi vrednici de aceasta.

Dumnezeu este cu toţi care-I slujesc în adevăr, neprihănire şi sfinţenie, pentru a-i scăpa; şi El vă va scăpa şi pe voi, dacă sunteţi dintre aceia. Amintiţi-vă cum a fost scăpat Daniel din groapa cu lei şi cei trei tineri, din cuptorul aprins. Cazul vostru nu este atât de greu ca al lor; şi chiar dacă ar fi, Dumnezeu vă va scoate mai mult decât biruitori. Cel mai rău duşman al vostru este în voi înşivă. Îngenuncheaţi şi cereţi ajutor, fiind încredinţaţi la ridicarea din genunchi, că Dumnezeu este voi!

Rugăciunea neprihăniţilor, îi este plăcută. (Proverbe 15:8)

Aceste cuvinte sunt o făgăduinţă, căci este adeverirea unui fapt împlinit în toate timpurile. Dumnezeu găseşte mare plăcere în rugăciunea celor neprihăniţi. Prima noastră grijă trebuie să fie, să fim hotărâţi a merge drept pe cale; să nu fim necinstiţi în serviciul nostru, cedând la rău, căci cel ce se abate de pe cale la dreapta sau la stânga, va trebui să iasă singur din încurcătură. Dacă luăm căi lăturalnice, nu ne vom putea ruga, şi dacă totuşi vom îndrăzni s-o facem, cerul va fi închis la cererile noastre.

Să ne supunem voii lui Dumnezeu, după cum ne e descoperită. În acest caz ne putem ruga în siguranţă. Dacă ruga noastră e plăcută lui Dumnezeu, să nu-L lipsim de ceea ce Ii face plăcere. El nu se uită la cuvinte alese, ci Ii plac cuvintele simple ale copiilor Lui şi ascultă gânguritul fiilor Săi născuţi de curând. Nu ar trebui să ne bucurăm în rugăciune, pentru că El găseşte plăcere în ea? Să ducem necazurile noastre, înaintea Tronului Său. Dumnezeu ne dă multe prilejuri de rugăciune şi trebuie să-I mulţumim pentru aceasta.

Dumnezeu dă îndurare şi slavă. (Psalmul 84:11)

Nu este nimic de care să avem nevoie mai mult, ca de har, şi el ne este oferit fără plată. Să primim azi darul harului, pentru a ne susţine, a ne întări, a ne sfinţi. Harul ne-a fost dat în fiecare zi, până acum, şi Dumnezeu ni-l asigură şi pentru mâine. Dacă n-am primit decât puţin har, greşeala nu este decât a noastră, căci mâna Domnului nu s-a scurtat, pentru a nu-l răspândi din belşug. Putem să-I cerem atât cât avem nevoie, fără a fi refuzaţi vreodată. Poate că nu ne va da aur, nici măriri pământeşti, dar ne va da harul Său; sigur că va adăuga încercări, dar ne va da harul Său după gravitatea lor. Vom fi chemaţi să lucrăm, să suferim, dar în acelaşi timp vom primi tot harul de care avem nevoie.

Priviţi apoi de ce este urmat acest har: de slavă. Acum nu avem nevoie de ea, căci nu suntem încă pregătiţi; dar ne va fi dată la timpul nimerit. După ce am mâncat pâinea harului, vom bea vinul slavei. Trebuie să trecem prin locul sfânt, care e harul, pentru a ajunge la locul preasfânt, slava. În aceste cuvinte: „şi slavă" este o pricină care să ne facă să tresăltăm de bucurie. Încă puţin timp, foarte puţin... şi slava va fi pentru totdeauna!

Voi călăuzi pe orbi pe un drum pe care nu-l cunoşteau. (Isaia 42:16)

Cum Dumnezeul slavei este Acela care să servească de călăuză orbului?! Da, până la această însărcinare se coboară bunătatea Sa!

Un orb nu poate găsi un drum pe care nu-l cunoaşte. Chiar când îl cunoaşte, este încă greu pentru el să-l urmeze; dar trebuie neapărat să alunge gândul de a apuca pe un drum necunoscut, fără o călăuză. Din fire, noi suntem orbi cu privire la drumul mântuirii, dar Dumnezeu ne călăuzeşte la el. El însuşi ne duce spre el, apoi ne deschide ochii.

Cât priveşte viitorul, toţi suntem orbi şi nu putem vedea ce va fi peste o oră. Dar Domnul Isus ne va călăuzi până la capătul călătoriei. Slăvit să fie Numele Său!

Noi nu putem şti pe unde va veni scăparea, dar El o ştie şi ne va călăuzi până vom scăpa de toate primejdiile. Ferice de acela care-şi pune mâna în aceea a Călăuzei divine şi îşi dedică calea şi pe sine însuşi în întregime Lui. Atunci El îi va lua în grijă toate căile; şi când îl va aduce acasă în slavă şi îi va deschide ochii să vadă calea pe care El l-a condus, ce cântec de laudă va cânta el, împreună cu atâţia alţii, măreţului Binefăcător! Doamne, călăuzeşte-l pe bietul tău copil orb în această zi, pentru că eu nu-mi cunosc calea!

„Credincios este Domnul; El vă va întări şi vă va păzi de cel rău.” (2 Tesaloniceni 3:3)

Adesea oamenii sunt lipsiţi de pricepere, ca şi de credinţă. Întâlnim oameni neştiutori şi răi, cu care nu trebuie să discutăm ci să căutăm să rămânem în pace. Inima lor este făţarnică şi limba lor e înşelătoare. Trebuie pentru aceasta să ni se tulbure inima? Nu mai degrabă să ne întoarcem spre Domnul, care este credincios? Nu vom fi lipsiţi de nici una din făgăduinţele Lui; niciodată nu ne va cere ceva care n-am putea să împlinim. Noi avem un Dumnezeu credincios. Iată o pricină de bucurie.

El ne va întări în aşa fel, încât vrăjmaşii noştri nu ne vor putea face să cădem, şi ne va păzi atât de bine, încât nici un rău care ne ameninţă nu ne va aduce pagubă. Să ne socotim fericiţi când nu vom avea să ne certăm cu oamenii, şi să ne refugiem la Domnul Isus, a cărui dragoste nu ne va înşela. La El găsim o inimă sinceră, o dragoste neschimbătoare în care ne putem odihni, în care ne putem încrede. Domnul va împlini în noi, robii Săi, toate planurile harului Său; deci să nu îngăduim ca teama să ne vie măcar în minte. Toţi oamenii şi toţi diavolii adunaţi nu ne-ar putea smulge de sub această ocrotire sfântă. Dumnezeu să ne întărească în această zi.

„Când te vei culca, vei fi fără teama, şi când vei dormi, somnul îţi va fi dulce.” (Proverbe 3:24)

Drag suflet, eşti tu ameninţat să fii reţinut pe un pat de boală? Nu te lăsa înspăimântat, ci scrie această făgăduinţă pe tăbliţa inimii tale: „Când te vei culca, vei fi fără teamă".

Noi nu ne putem păzi singuri, în timpul somnului, dar Domnul veghează asupra noastră toată noaptea. Cei ce sunt sub ocrotirea Celui Prea înalt sunt mai în siguranţă decât domnitorii în palatele lor. Dacă în timpul somnului nostru ne putem odihni, nu mai suntem tulburaţi de îngrijorările şi preocupările noastre, vom găsi în culcuşul nostru o odihnă pe care n-o cunosc spiritele îngrijorate sau ambiţioase. Visele supărătoare vor dispare şi, dacă vor veni încă să ne tulbure, vom uita impresia ce ne-o aduc, ştiind că sunt numai vise. Putem deci dormi liniştiţi, sub paza Dumnezeului nostru.

Cât de plin de pace era somnul lui Petru, când a venit îngerul să-l trezească; a trebuit încă să-l tragă afară pentru a-l face să se trezească de tot. Totuşi, hotărârea sa de moarte era pentru a doua zi. Aşa au dormit liniştiţi mulţi martiri, înainte de a se urca pe eşafod, „căci El dă odihnă prea iubiţilor Săi".

Pentru ca somnul să fie liniştit, trebuie să avem o viaţă liniştită, iar dragostea şi gândurile să ne fie pline de pace.

„Domnul îl sprijină, când este pe patul de suferinţă, îi uşurează durerile.” (Psalmul 41:3)

Adu-ţi aminte că această făgăduinţa este pentru cei ce au grijă de săraci. Eşti tu unul dintre ei? Dacă este aşa, atunci o poţi lua şi pentru tine.

Vezi numai cum, la vreme de boală, Dumnezeul celor săraci ştie să binecuvânteze pe cei ce au grijă de ei; braţele Celui Atotputernic îi sprijină sufletul şi trupul suferind, îl odihneşte pe perne moi. Ce imagine duioasă şi plină de dragoste este folosită aici, şi cum ni-L arată pe Dumnezeu ca fiind lângă noi în infirmităţile şi bolile noastre! Cine ar fi gândit în vechime un lucru asemănător despre Jupiter sau despre zeii indienilor sau ai chinezilor?

Acesta e limbajul deosebit al lui Dumnezeu, care se apleacă până la noi ca să fie Infirmierul şi îngrijitorul oamenilor de bine. Când El loveşte cu o mână, sprijină cu cealaltă. Oh, ce suferinţă binecuvântată este aceea care ne face să ne sprijinim la sânul lui Dumnezeu! Harul Său este cel mai bun întăritor şi dragostea Sa este cel mai sigur medicament. Şi când vom fi bolnavi aşa încât să rămânem numai piele şi oase, El va da sufletului nostru o putere de uriaş. Nu există medic mai îndemânatic ca Dumnezeu, tonic mai puternic ca făgăduinţa Sa, vin mai întăritor ca dragostea Sa.

Dacă nu ne împlinim îndatoririle faţă de săraci, să luăm seama la ceea ce pierdem şi de îndată să devenim prietenul şi ajutorul lor.

Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El se va apropia de voi. (Iacov 4:8)

Cu cât ne apropiem de Dumnezeu, cu atât El ni se descoperă mai bucuros. Când fiul risipitor se întoarse la tatăl său, acesta îi alergă în întâmpinare. Când porumbelul se întoarse la corabie, Noe întinse mâna pentru a-l lua la el. Când soţia vine să găsească lângă soţul ei mângâierea şi sfatul de care are nevoie, el merge spre ea cu dragoste. Vino şi tu şi apropie-te de Dumnezeul tău care te pofteşte în harul Său, căci El însuşi vine în întâmpinarea ta.

Aţi luat voi seama la versetul din Isaia 58.9 „Tu vei striga şi El va răspunde: Iată-Mă". Se pare că aici Domnul vrea să se pună la dispoziţia aleşilor Săi, răspunzând: „Iată-Mă", ca şi când ar vrea să spună: „Ce ai să-mi spui? Ce pot face pentru tine? Iată-Mă gata pentru a te binecuvânta". De ce să şovăim în a ne apropia? Dumnezeu e gata să ne ierte, să ne binecuvânteze, să ne mângâie, să ne ajute, să ne întărească, să ne scape. Problema noastră de seamă să fie să ne apropiem de Dumnezeu. Făcând aceasta, am făcut totul. Dacă ne apropiem de oameni, îi vom vedea, poate obosiţi de noi, plictisiţi, şi ne vor părăsi; dar, dacă noi căutăm numai pe Domnul, El nu-Şi va schimba purtarea faţă de noi, niciodată. El Se va apropia din ce în ce mai mult de noi, cu o părtăşie tot mai deplină şi mai plină de bucurie.

„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filipeni 4:6-7)

Nu îngrijorări, ci rugăciuni. Nici o teamă, ci o părtăşie plină de bucurie cu Dumnezeu. Aduceţi nevoile şi dorinţele voastre înaintea Dumnezeului vieţii voastre, Păzitorul sufletului vostru. Aduceţi-le Lui cu o îndoită măsură de rugăciuni şi multe laude, fără nici o îndoială, ci cu recunoştinţă în rugăciunea voastră. Să fim siguri că rugăciunile noastre sunt împlinite de Domnul şi să-L slăvim pentru aceasta. El ne dă acest har; să-i aducem laudele noastre. Nu îngăduiţi ca vreo nevoie să nu fie adusă înaintea Lui şi să vă roadă inima; aduceţi-le toate la cunoştinţa Lui. Alergaţi, nu la oameni, ci numai la Dumnezeu, Tatăl Domnului Isus, care vă iubeşte în El.

În felul acesta vei găsi însăşi pacea lui Dumnezeu. Nu vei fi în stare să înţelegi pacea care te va cuprinde ca într-o îmbrăţişare infinită. Inima şi mintea, prin Isus Hristos, ţi se vor cufunda într-un ocean de odihnă. De-ar veni moartea, sărăcia, suferinţa sau prigoana, vei fi în Domnul Isus la adăpostul oricărui vânt sau nor ameninţător.

Ascultă numai de această invitaţie duioasă a lui Dumnezeu. Da, Doamne, cred; dar, Te rog, ajută-mă în necredinţa mea!

„Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat.” (Isaia 44:3)

Simţiţi voi astăzi sete după Dumnezeul cel viu şi sunteţi mâhniţi că nu vă puteţi bucura în El? Aţi pierdut bucuria pe care o dă credinţa, şi este rugăciunea voastră: „dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale"? Vă simţiţi goi şi asemenea unui pământ uscat, fără vreo roadă pe care o aşteaptă Dumnezeu de la voi, fiind pătrunşi de gândul că nu sunteţi folositori nici pentru Biserică, nici pentru lume? Ei bine, iată tocmai făgăduinţa de care aveţi nevoie: „Voi turna apă peste pământul însetat". Veţi primi harul pe care-l doriţi, care va răspunde la toate nevoile voastre şi încă pe deasupra. Apa potoleşte setea şi răcoreşte trupul. Veţi fi răcoriţi şi readuşi în stare bună. Apa readuce viaţa într-o plantă când este ofilită; tot aşa şi viaţa noastră va fi reînnoită prin har. Apa face să se desfacă bobocii şi fructele să crească; şi voi veţi aduce roade pentru împărăţia lui Dumnezeu. Puteţi primi şi să vă bucuraţi de toate bogăţiile şi mângâierile harului, în toată plinătatea lor. Veţi fi adăpaţi din ele; şi aşa cum păşunile sunt acoperite şi prefăcute în lacuri prin apele râurilor revărsate, iar pământul însetat, în izvoare de ape, tot aşa sufletul vostru va fi inundat de harul Domnului.

„...cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu se vor putea rătăci.” (Isaia 35:8)

Calea sfinţeniei este atât de dreaptă şi luminoasă, încât nici cele mai simple şi nepricepute suflete nu se pot înşela, dacă o urmează fără întrerupere. Înţelepţii lumii au multe rătăciri, ei fac chiar greşeli deosebit de mari şi sfârşesc prin a nu-şi atinge ţinta. Prudenţa acestei lumi are vederea scurtă, şi ea conduce la locuri întunecoase pe aceia care o aleg. Sufletele sincere nu cunosc altceva mai bun, decât să facă ce le arată Dumnezeu şi aceasta îi ţine mereu pe drumul împărătesc, pe care merg sub ocrotirea lui Dumnezeu.

Suflete, nu cauţi tu niciodată să ieşi dintr-o încurcătură prin înşelăciune sau altceva asemănător? Ţine dreaptă calea sfântă a adevărului şi a integrităţii, şi vei fi urmat cel mai bun drum. Viaţa ta să fie fără întorsături sau cotituri. Fii drept şi fără teamă. Urmează-L pe Domnul Isus, fără să te gândeşti la urmări. Cine se foloseşte de minciună pentru a scăpa dintr-o mare nenorocire, ar putea să cadă într-un rău mai mare. Calea lui Dumnezeu e cea mai bună dintre toate. Mergeţi pe ea, chiar când oamenii v-ar crede nebuni; astfel veţi fi cu adevărat înţelepţi.

Doamne, Te rog călăuzeşte-i pe slujitorii Tăi pe un drum sigur, din pricina vrăjmaşilor lor.

Puneţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi. (1 Timotei 4:15)

Aici avem practic făgăduinţa că, împlinind cu atenţie darurile noastre pentru lucrarea Domnului, vom face progrese văzute de toţi. Nu vom fi folosiţi printr-o citire în grabă a Cuvântului lui Dumnezeu, ci numai printr-o adâncă meditaţie. În cunoaşterea lui Dumnezeu nu vom creşte prin marele număr de fapte bune făcute cu nepăsare - numai pentru a fi făcute – ci dându-ne pe noi înşine în tot ceea ce facem. În fiecare muncă se găseşte o răsplată; numai să nu fie făcută în grabă şi de mântuiala, ci din toată inima.

Dacă ne împărţim pe noi înşine între Dumnezeu şi Mamona, între Domnul Isus şi noi înşine, nu vom avea propăşire. Trebuie să ne dedăm în întregime lucrării sfinte, sau altfel vom fi nişte leneşi în lucrurile cereşti, iar munca noastră nu va avea o răsplată. Sunt eu un slujitor al Mântuitorului? Să fiu în întregime, fără a-mi cheltui puterea de muncă pentru lucruri pământeşti. De ce să mă amestec în politică sau distracţii deşerte? Sunt creştin? Slujba pentru Domnul Isus să fie singura mea ţintă. Să ne dedăm în totul lucrării pentru slava Domnului Isus, dacă dorim ca Biserica şi lumea să simtă influenţa puternică dorită de Dumnezeu.

„Pentru că ţi s-a mişcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului, când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, care vor ajunge de spaimă şi de blestem, şi pentru că ţi-ai sfâşiat hainele şi ai plâns înaintea Mea, şi Eu am auzit - zice Domnul.” (2 Împăraţi 22:19)

Mulţi din cei care dispreţuiesc înştiinţarea, vor pieri; dar ferice de acela care ia seama la Cuvânt, şi se cutremură. Aşa a făcut Iosia şi a fost scutit de judecăţile rostite de Domnul împotriva lui Iuda, din pricina păcatelor sale. Dacă şi inima ta s-a muiat şi te-ai smerit, vei fi şi tu scutit şi apărat în ziua cea rea. Dumnezeu face un semn, pune o pecete pe fruntea acelora care suspină şi plâng din pricina păcatului veacului acesta. Îngerul distrugător a primit ordin să bage sabia în teacă până la punerea peceţii, pentru ca aleşii Lui să fie puşi la adăpost (Apocalipsa 7:1-3). El îi cunoaşte.

Sunt timpuri ameninţătoare? Se vede necredincioşia înaintând cu paşi grăbiţi, făcându-vă să vă temeţi de o pedeapsă asupra unui popor care se adânceşte în păcat? Poate că aveţi dreptate. Ei bine, făgăduinţa „că nu vor vedea ochii tăi toate nenorocirile pe care le voi aduce asupra locului acestuia" este şi pentru tine. Dar voi vă găsiţi într-o aşteptare mai bună, mai mângâietoare, a venirii Domnului Isus, şi atunci zilele de întristare vor avea sfârşit.

„Domnul va fi împărat peste tot pământul; în ziua aceea Domnul va fi singurul Domn şi Numele Său va fi singurul Nume.” (Zaharia 14:9)

Viitor binecuvântat! Aici nu e visarea unei înflăcărări, ci mărturisirea neschimbatului Cuvânt. Domnul va fi cunoscut de toate popoarele şi slăvita Sa putere va fi recunoscută de toate triburile pământului însă. Cine se pleacă în faţa marelui Rege? Câtă revoltă, împotrivire faţă de El! Şi pe pământ, câtă mulţime de domni şi zei! Chiar printre creştini, câte deosebiri de păreri despre Domnul Hristos şi Evanghelie! Dar într-o zi nu va fi decât un singur Rege şi un singur Domn. Oh, să strigăm în fiecare zi: „Vie împărăţia Ta!"

Să nu tot discutăm când va veni acel timp, de teamă să nu pierdem binefăcătoarea siguranţă că va fi aşa. Pe cât de sigur că Duhul Sfânt a vorbit prin prorocul, tot atât de sigur e şi că tot pământul va fi plin de slava Sa. Domnul Isus n-a murit în zadar; nici Duhul lui Dumnezeu nu lucrează în zadar. Planul Tatălui nu va fi răsturnat. Acolo unde a biruit Satana, Domnul Isus va fi încununat cu slavă şi Domnul atotputernic îşi va restabili domnia. Să mergem deci la treburile noastre zilnice şi la serviciul nostru obişnuit, întăriţi în această credinţă.

„Toate popoarele vor vedea că tu porţi Numele Domnului şi se vor teme de tine.” (Deuteronom 28:10)

Deci, de ce să ne temem de ele? Am da dovadă de neîncredere mai mult decât de credinţă. Dumnezeu ne poate face atât de asemănători cu El, încât oamenii să fie siliţi să recunoască lucrarea Lui în noi, că-I purtăm Numele pe drept şi că suntem într-adevăr ai Lui. Dacă am putea să căpătăm acest har pe care Domnul doreşte să-l răspândească peste noi!

Fiţi siguri că oamenii fără evlavie se tem de adevăraţii sfinţi. La drept vorbind le este silă de ei, dar le este şi teamă de ei. Haman tremura în faţa lui Mardoheu chiar când îi punea la cale moartea (Estera 6). Şi, de fapt, ura lor este rezultatul temerii pe care o au de ei, dar sunt prea mândri pentru a o mărturisi.

Să urmăm drumul adevărului şi al dreptăţii, fără să ne cutremurăm de fel. Frica nu este partea oamenilor hotărâţi, ci a acelora care se poartă rău şi luptă împotriva lui Dumnezeu. Dacă în adevăr, Numele Domnului este chemat, pomenit cu smerenie, suntem în siguranţă.

Un cetăţean al Romei nu avea decât să spună: sunt roman, pentru a avea drept la protecţia legiunilor armatei marelui imperiu.

Cine este un copil al lui Dumnezeu, are ca pază atotputernicia Lui, care mai lesne ar lăsa cerul fără îngeri, decât să lase pe unul dintre sfinţii Săi fără apărare. Puteţi îndrăzni ca leul în numele adevărului, căci Dumnezeu e cu voi.

În noaptea următoare, Domnul i S-a arătat lui Pavel şi i-a zis: „Îndrăzneşte, Pavele; că după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma. (Faptele Apostolilor 23:11)

Eşti un martor al Domnului şi te găseşti în primejdie acum? În acest caz, adu-ţi aminte că nu vei muri până nu-ţi vei termina lucrarea. Dacă Domnul îţi mai cere să fii mărturie pentru El, vei trăi pentru a mărturisi. Cine poate sfărâma vasul pe care El vrea să-l mai folosească? Şi dacă nu mai are să-ţi încredinţeze vreun lucru, de ce să te temi la gândul că te cheamă la El, punându-te astfel la adăpost de vrăjmaşi? Treaba ta trebuie să fie de a sluji ca martor al Domnului Isus, şi nimeni şi nimic nu te poate opri până nu e terminată.

Eşti părăsit de prieteni şi trădat de aceia în care aveai încredere? Planul lui Dumnezeu nu va fi împiedicat să se împlinească. Domnul ţi se va arăta în noaptea ta de tristeţe: „Trebuie să-mi mai fii martor", îţi va spune El. Ai curaj şi bucură-te în Domnul.

Dacă această făgăduinţă nu este pentru acum, ar putea fi pentru vremea ce vine; însuşeşte-ţi-o! Aminteşte-ţi să te rogi pentru misionari şi aceia care sunt prigoniţi, pentru ca Domnul să-i păzească până la terminarea lucrării lor pe pământ.

Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta, şi nu li se întâmplă nici o nenorocire. (Psalmul 119:165)

Da, o adevărată dragoste pentru Cartea Sfântă ne aduce multă pace, al cărei izvor este în Dumnezeu. Legea Sa să ajungă tovarăşa obişnuită a vieţii noastre; ea va aduce în inimile noastre o adâncă mângâiere pe care nimic altceva nu ne-ar putea-o da. Duhul Sfânt lucrează prin acest cuvânt, ca un Mângâietor a cărui binefăcătoare influenţă vine să alunge frământările inimilor noastre.

Nimic nu poate fi o piatră de poticnire pentru acela în care locuieşte Cuvântul lui Dumnezeu. Crucea lui de fiecare zi, ajunge pentru el o plăcere; el este pregătit pentru cuptorul încercării, şi zbuciumat nu se miră de el, nici nu este abătut. El nu este enervat ca acela care e în bogăţie, nici zdrobit prin împotrivire; căci este deasupra împrejurărilor schimbătoare ale vieţii din afară. Dacă Domnul îi trimite o mare încercare a credinţei, care face pe altul să spună: „Aceasta e prea tare, cine o poate îndura?", credinciosul o primeşte fără a murmura, pentru că greutăţile care se pot naşte în mintea sa sunt stăpânite de teama pe care o are el faţă de legea Dumnezeului său, care pentru el este autoritatea supremă, înaintea căreia se pleacă bucuros. Doamne, lucrează azi în noi această dragoste, această pace, această odihnă.

Şi Domnul spuse lui Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi pune-l într-o prăjină; şi se va întâmpla, că oricine va fi muşcat şi-l va privi, va fi vindecat. (Numeri 21:8)

Aceasta este o imagine admirabilă a Evangheliei. Domnul Isus, socotit în rândul răufăcătorilor, este atârnat pe cruce în faţa noastră. O privire spre El ne va vindeca îndată de muşcătura arzătoare a păcatului: „Oricine îl va privi, va fi vindecat". Acela, care-şi plânge cu amar păcatul, să ia seama la aceste cuvinte şi le va găsi adevărate. Eu am trăit această experienţă: privind la Domnul Isus răstignit, am fost vindecat îndată. Şi tu, suflete, dacă priveşti prin credinţă la El, vei trăi. Poate că-ţi dai seama şi tu de influenţa păcatului cu veninul lui şi nu mai ai nădejde; dar, să ştii bine că nu este decât o singură nădejde. Şi acest leac este sigur: „Oricine va privi la El, va fi vindecat".

Şarpele de aramă nu era înălţat ca să fie privit cu curiozitate de cei sănătoşi; ci era hotărât pentru cei ce fuseseră muşcaţi. Domnul Isus, adevăratul Mântuitor, a fost atârnat pe lemn pentru adevăraţii vinovaţi. Dacă muşcătura şarpelui veninos a făcut din tine un beţiv, un hoţ, un desfrânat sau un mincinos, o privire încrezătoare la acest Mântuitor, te va vindeca de aceste vicii, şi te va ajuta să trăieşti în sfinţenie şi părtăşie cu Dumnezeu. Priveşte numai şi vei trăi.

Noi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale. (Filipeni 3:20-21)

Când suntem frământaţi de dureri încât nu suntem în stare să ne gândim sau să ne rugăm, simţim starea de neputinţă a trupului nostru, iar când suntem ispitiţi prin poftele cărnii, ne dăm seama cât de vrednică de dispreţuit este această fire pământească. Trupul nostru care ne smereşte şi, prin aceste porniri ale sale, ne face un mare serviciu. De ne-am smeri în adevăr, ştiind că trupurile noastre se înrudesc cu ale animalelor şi chiar ne leagă de ţărână. Dar Mântuitorul nostru, Domnul Isus Hristos va schimba această stare de lucruri. El ne va face asemenea trupului slavei Sale, pe toţi care credem în El. Sufletul nostru a fost deja transformat prin credinţă; aşa şi corpul nostru se va reînnoi şi se va potrivi sufletelor noastre transformate prin Duhul Sfânt. Când va avea loc această schimbare, nu putem şti, dar numai această nădejde ne poate susţine şi întări în zilele de încercări şi dureri din trup. Încă puţin timp şi vom fi asemenea Domnului Isus; atunci nu va mai fi nici un fel de suferinţă: dureri, mădulare umflate, inimi şovăitoare. Bătrânul nu va mai fi o grămadă de infirmităţi, nici bolnavul un morman de carne în agonie. „Vom fi schimbaţi asemenea trupului Său slăvit!" înviere minunată, în aşteptarea căreia, chiar trupul nostru de carne se poate odihni în siguranţă.

El ne alege moştenirea. (Psalmul 47:4)

Dacă am fi lăsaţi în mâinile duşmanilor noştri, partea care ne-ar lăsa-o ar fi fără îndoială foarte mizerabilă. Dar pentru noi care credem, Domnul este Acela care ne dă în stăpânire o moştenire care ne asigură locul, prin înţelepciunea Sa infinită. Un gând mai înalt ca al nostru ne pregăteşte destinul. Dumnezeu este Dătătorul tuturor lucrurilor şi noi suntem fericiţi că este El; alegerea noastră este să-L lăsăm pe El s-aleagă pentru noi.

Dându-ne seama de propria noastră nebunie, preferăm să-L vedem conducându-ne şi alegându-ne El destinul. Simţim mai multă siguranţă lăsându-L pe Domnul să conducă barca noastră, decât dacă am fi lăsaţi la propria noastră judecată. Şi încredinţăm bucuros durerile noastre din prezent şi necunoscutul din viitor, hotărârii Tatălui nostru, Mântuitorului nostru şi Mângâietorului nostru.

Suflete al meu, adu-ţi azi dorinţele la picioarele Domnului Isus. Şi dacă ai fost încăpăţânat şi plin de voinţa ta personală, dornic să fii şi să faci toate după propria ta minte, acum renunţă la egoismul tău lipsit de judecată şi lasă firmele în mâinile Domnului. Spune „El trebuie să aleagă". Dacă alţii discută despre suveranitatea Domnului şi slăvesc libera voinţă a omului, tu să le răspunzi: „El va alege pentru mine". Cea mai bună alegere a mea este să-L las pe El să aleagă. Eu aleg ce El a ales mai întâi.

Celor neprihăniţi li se împlineşte dorinţa. (Proverbe 10:24)

Pentru că această dorinţă este o dorinţă dreaptă, după voia lui Dumnezeu, El le-o împlineşte. Nu ar fi bine nici pentru om, nici pentru societate, ca o astfel de făgăduinţă să poată fi făcută celui nedrept. Să ţinem poruncile Domnului şi atunci El va lua în seamă dorinţele noastre.

Dacă s-ar întâmpla ca cei neprihăniţi să aibă dorinţe nedrepte, ele nu le vor fi împlinite. Dar nu sunt acestea năzuinţele lor adevărate, ci sunt simple abateri şi sunt fericiţi să fie refuzaţi în împlinirea dorinţelor. Dorinţele lor sfinte ajung la Domnul şi El nu le respinge. Dacă ni se pare că cererile noastre sunt neluate în seamă, să ne lăsăm încurajaţi de făgăduinţa dată nouă azi şi să cerem încă o dată. Am primit un refuz categoric? Să-I mulţumim, ştiind că El nu împlineşte pentru noi nimic din ceea ce este dăunător. Dar sunt lucruri pe care le putem cere cu îndrăzneală. Ceea ce trebuie să dorim înainte de toate, este să fim sfinţi şi în totul predaţi, să fim asemenea Domnului Hristos şi gata pentru cer. Iată dorinţele harului şi nu ale firii noastre; atunci Dumnezeu nu va face nici o restricţie dorinţelor noastre, ci va face mai mult decât ce cerem sau gândim noi. „Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima" (Psalmul 37.4). Cere cu îndrăzneală şi nu te teme.

În ziua aceea va sta scris până şi pe zurgălăii cailor: „Sfinţi Domnului.” (Zaharia 14:20)

Fericită zi va fi când totul va fi sfinţit pentru Domnul şi când chiar zurgălăii cailor vor răsuna proclamând sfinţenia Domnului. Această zi a sosit pentru mine; nu sunt la mine toate lucrurile sfinţite pentru Dumnezeu? Nu este lucrul meu - munca mea - în totul pentru El? De azi înainte tot ce-mi aparţine trebuie să fie ca al unui adevărat preot: îmbrăcămintea cuviincioasă, casa un templu, masa un altar, cuvintele o mireasmă.

Te rog, Domnul meu, nu lăsa în mine nimic necurat sau întinat. Fiind încredinţat că aceasta se poate împlini, aştept ca Dumnezeu să-mi ajute să fiu aşa. Pentru că eu însumi sunt proprietatea Domnului Isus, îl voi lăsa pe El să facă inventarul a tot ce am, căci totul îi aparţine; şi-mi iau hotărârea să i-o dovedesc, prin întrebuinţarea acestor bunuri.

Aş dori să-mi petrec zilele, de dimineaţa până seara, într-o sfântă rânduială, pentru ca clopoţeii cailor mei să sune voios. Şi de ce nu? Căci cine are mai mult drept la muzică, decât sfinţii? Dar clopotele mele, cântarea mea şi însăşi bucuria mea vor purta pecetea sfinţeniei şi vor vesti Numele prea fericitului Dumnezeu.

Cine are milă de sărac, împrumută pe Dumnezeu şi El îi va răsplăti binefacerea. (Proverbe 19:17)

Să dăm săracului cu milă, nu pentru a fi văzuţi sau admiraţi, şi încă mai puţin pentru a socoti că prin aceasta el ne este îndatorat. Să nu aşteptăm nimic în schimb de la cel sărac, nici măcar recunoştinţă; dar să socotim ceea ce am făcut pentru el ca un împrumut făcut Domnului. El este Acela care şi-a luat obligaţia - să nu cerem de la sărac - să aşteptăm de la El plata.

Ce cinste ne face Domnul, când Se coboară până acolo că Se împrumută de la noi! Şi ce favorizat este negustorul în ale cărui registre este înregistrat Numele Domnului. Nu ar fi o ruşine ca un astfel de debitor să nu aibă o coloană aparte, decât pentru o sumă neînsemnată? Să nu ne temem de a înscrie în această coloană o sumă cât mai mare. Să ştim deci să ajutăm pe primul nevoiaş care vine la noi; cât despre răsplată, să nu ne mai gândim, n-avem garanţia lui Dumnezeu? Lăudat să fie Numele Său, ea are mai multă valoare decât aurul şi argintul. Şi dacă suntem în strâmtorare din cauza timpurilor grele, să spunem aceasta Domnului. Poate că am fost cam aspru sau zgârcit faţă de cel ce ne cerea? Vai, în acest caz, Domnul să ne ierte.

Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi. (Psalmul 146:8)

Sunt eu abătut? Voi aduce înaintea Domnului acest cuvânt de har! Obiceiul Său, făgăduinţa şi bucuria Sa este aceea de a-i îndrepta pe cei încovoiaţi. Sufăr ca urmare a simţământului păcatului meu şi de abaterea minţii mele? Iată, lucrarea, jertfa Domnului Isus este tocmai pentru a mă ridica şi a-mi da odihna sufletului. Doamne, Te rog ridică-mă, pentru dragostea Numelui Tău!

Poate că am avut o pierdere grea sau ne aflăm în împrejurări excepţional de critice? Şi acolo ne va ajuta Mângâietorul. Ce har, că una din persoanele Sfintei Treimi este Mângâietorul nostru! Să fim siguri că lucrarea Sa va fi bine făcută.

Mulţi sunt atât de abătuţi încât doar Domnul Isus îi poate scăpa; El poate şi va face aceasta. El poate să ne dea la toţi sănătatea, nădejdea şi fericirea, aşa cum a făcut-o în încercările noastre trecute şi a rămas acelaşi în bunătatea Lui. Noi putem fi trişti şi abătuţi, dar vom fi ridicaţi atât de sus, încât aceia care ne dispreţuiesc vor fi ruşinaţi. Ce cinste pentru acela care va fi înălţat de Domnul! Face să fii abătut până la pământ, pentru a trăi experienţa vindecării prin puterea Sa.

Domnul va sfârşi ce a început pentru mine. (Psalmul 138:8)

Acela care a început, va şi sfârşi lucrarea Sa în sufletul meu. Tot ce este cu privire la mine, îl priveşte şi pe Domnul. Tot ce va găsi El bun, fără a fi ajuns perfect, îl va supraveghea, îl va menţine şi îl va duce la bun sfârşit. Iată mângâierea noastră! Prin mine însumi, eu nu voi putea sfârşi lucrarea de har. Lipsurile mele de fiecare zi îmi dovedesc aceasta îndeajuns şi, dacă am rămas credincios până acum, aceasta se datorează numai faptului că Domnul m-a ţinut. Dacă El m-ar părăsi numai o clipă, tot ceea ce am câştigat ar fi pierdut şi eu aş pieri. Dar Domnul va continua să mă binecuvânteze; El va desăvârşi credinţa mea, dragostea mea, caracterul meu, lucrul meu. Şi El va face aceasta, pentru că a început această lucrare în mine. De la El îmi vine dorinţa pe care o am ca să mă desăvârşesc şi, într-o oarecare măsură, El a împlinit deja năzuinţele mele. Niciodată El nu va lăsa o lucrare neterminată; aceasta n-ar fi spre slava Sa; El ştie cum să împlinească planurile harului Său, şi chiar dacă propria mea fire rea, lumea şi Diavolul se unesc împreună pentru a împiedica lucrarea Sa, eu nu mă îndoiesc de făgăduinţa Sa. „El va sfârşi ce a început pentru mine" şi eu îl voi lăuda totdeauna. Te rog, Doamne, fă să înflorească lucrarea Ta de har în mine şi să înainteze astăzi!

Eu voi locui în mijlocul lor, şi voi umbla cu ei. Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. (2 Corinteni 6:16)

Aici se găseşte reciprocitate de interese. Fiecare aparţine celuilalt. Dumnezeu este partea poporului Său, şi poporul ales este partea Dumnezeului său. Sfinţii găsesc în El bunul lor de seamă, şi El îi socoteşte ca o comoară a Sa. Ce izvor de mângâiere se găseşte în aceasta pentru orice credincios!

La această reciprocitate de interese se adaugă o reciprocitate de sentimente. Dumnezeu îl va iubi totdeauna pe poporul Său, şi ai Săi Îl vor iubi.

Astăzi Dumnezeu va face totul pentru mine; şi eu, ce voi face pentru El? Gândurile mele ar trebui să zboare spre El în tot timpul, căci El Se gândeşte la mine. Să nu mă mulţumesc numai admiţând că aşa trebuie să fie. Aceasta ne conduce apoi la o părtăşie binecuvântată. Dumnezeu locuieşte în noi şi noi locuim în El. El merge cu noi şi noi mergem cu El. Neîncetat şi peste tot avem însoţirea Sa. Fericită părtăşie!

Deci să socotesc pe Domnul ca Dumnezeul meu, încrezându-mă în El şi slujindu-I cum I se cuvine. Să-L iubesc, să-L cinstesc, să mă închin Lui în Duh şi adevăr, ascultându-L în toate privinţele. Iată dorinţa inimii mele! Când voi atinge acest ideal, voi găsi cerul. Doamne, ajută-mă! Fii Dumnezeul meu, învăţându-mă să Te cunosc ca Dumnezeul meu, pentru dragostea Domnului Isus.

Nu zice: „Îi voi întoarce eu răul!". Nădăjduieşte în Domnul, şi El te va ajuta. (Proverbe 20:22)

Nu te grăbi. Lasă să treacă mânia ta. Nu zice şi nu face nimic pentru a te răzbuna (Romani 12:17). Sigur că vei lucra fără chibzuinţă, luând băţul pentru a te răzbuna; şi vei fi departe de a arăta astfel Duhul Domnului Isus. Dovedeşti mai multă nobleţe dacă ierţi şi treci cu vederea purtarea rea a aceluia care ţi-a arătat-o. Dacă laşi să curgă ca un venin în tine amintirea unui rău pricinuit, gândindu-te să-l întorci, înseamnă să păstrezi în inima ta o rană deschisă, care atrage altele. Mai degrabă uită şi iartă.

Dacă vei găsi cu cale că trebuie să faci ceva, căci altfel vei fi în pierdere, atunci urmează sfatul care-ţi este dat aici: „Nădăjduieşte în Domnul şi El te va ajuta!". Acest sfat nu te va costa nici un bănuţ şi totuşi înaintea Lui are mare valoare. Rămâi liniştit! Aşteaptă-L pe Domnul şi spune-i păsul tău! Deschide înaintea Domnului scrisoarea lui Rabşache (2 Împăraţi 19); numai aceasta va fi pentru inima ta tulburată o uşurare.

Nu ai făgăduinţa: „El te va ajuta"? El va găsi mijlocul să o împlinească. Cum? Nici tu, nici eu nu putem şti, dar El o va face, fii sigur. Şi dacă Domnul te va ajuta, aceasta-ţi va da mai multă bucurie, ca urâtele certuri în care te-ai putea încurca, acoperindu-te cu ruşine prin cearta cu vrăjmaşul tău. Încetează de a fi întărâtat şi încredinţează-ţi soarta în mâinile Judecătorului tuturor.

Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe ea va fi scris un nume pe care nu-l ştie decât acela care-l primeşte. (Apocalipsa 2:17)

Inima mea, sileşte-te să stărui în lupta sfântă, căci mare e răsplata biruinţei. Azi noi mâncăm din hrana cerească ce cade în tabăra noastră, din acea hrană, din pustie, care vine din cer şi care nu lipseşte niciodată pelerinului în drum spre Canaan. Dar în Domnul Isus, ne este păstrat un nivel mai înalt al vieţii duhovniceşti, precum şi o hrană care ne este necunoscută încă. În vasul de aur aşezat în chivot se găsea ascunsă o măsură de mană, care nu trebuia să se strice, chiar peste veacuri. Nimeni nu a văzut-o vreodată; ea era păstrată în chivotul legământului în Locul preasfânt. Tot astfel viaţa credinciosului este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Vom ajunge în curând acolo. Ieşind biruitori prin harul Domnului Isus, vom avea parte de bucatele împăratului. Ne vom hrăni cu mana ascunsă, care e Domnul Isus. El este pentru noi totul, în toţi ai Lui, oricare ar fi situaţia noastră. El este Cel ce ne va întări pentru luptă, care ne asigură biruinţa şi El însuşi ne este răsplata. Doamne, dă-mi această biruinţă!

Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme. (Isaia 55:12)

Când păcatul ne este iertat, cea mai mare apăsare a noastră ia sfârşit, făcând loc celei mai adevărate dintre bucuriile noastre. Aceasta este fericirea pe care Domnul o răspândeşte peste cei ce s-au împăcat cu El şi ea se revarsă asupra naturii, umplând-o de sunetele sale.

Natura este ca o orgă din care inima reînnoită poate scoate o armonie tulburătoare; cheia ei o cunoaşte omul harului şi nu are decât să o atingă pentru a face să răsune întregul univers într-un concert de laude. Munţii şi coastele dealurilor cu măreţele forme ale naturii alcătuiesc refrenul, iar copacii pădurilor şi întreaga creaţiune însufleţită formează melodia cântecului.

Când Cuvântul lui Dumnezeu aduce roade în mijlocul nostru şi sunt mântuite suflete, atunci totul cântă, şi se bucură în jurul nostru. Când auzim mărturisirile celor născuţi din nou, şi experienţele credincioşilor mai înaintaţi, ne simţim atât de învioraţi şi de fericiţi încât nu putem decât să-L lăudăm pe Domnul; şi ni se pare că stâncile şi colinele, pădurile şi câmpiile sunt influenţate de melodiile noastre vesele şi alcătuiesc în jurul nostru o orchestră minunată. Doamne, doresc ca în această frumoasă zi de Mai, să mă unesc cu această cântare universală şi, asemenea unui canar, să cânt bunătăţile Tale şi slava Ta.

Nu te bucura de mine, vrăjmaşă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este lumina mea. (Mica 7:8)

Aşa vorbeşte o persoană apăsată de necaz. Vrăjmaşul nostru ne poate stinge lumina pentru un timp; dar pentru noi este o nădejde sigură, lângă Domnul; şi dacă ne încredem în El, timpul nostru de apăsare şi întuneric va fi de scurtă durată. Insultele vrăjmaşului nostru nu sunt decât pentru un moment. Domnul va schimba în curând batjocurile şi râsul lui în plâns, iar suspinele noastre în cântări.

Şi dacă pentru un timp, marele vrăjmaş al sufletului nostru este biruitor, cum a fost cu oameni mai buni decât noi, să ne îmbărbătăm totuşi, căci în curând vom birui. Ne vom ridica din abaterea noastră, căci Domnul ne va ridica. Nu vom rămâne în întuneric, cu toate că am avut de trecut pe acolo; căci Dumnezeul nostru este izvorul luminii şi El nu va întârzia să facă să strălucească peste noi o zi strălucitoare. Să nu ne pierdem nădejdea şi să nu ne îndoim. Încă o jumătate de învârtitură de roată pe acest pământ, şi vom atinge vârful izbăvirii. Vai de aceia care râd acum, căci ei vor plânge când lăudăroşia lor va fi schimbată într-o ruşine veşnică. Dar ferice de cei ce plâng şi sunt batjocoriţi pentru sfinţenia vieţii, căci ei vor primi o mângâiere dumnezeiască.

Domnul Dumnezeul tău îi va aduce înapoi pe robii tăi şi va avea milă de tine, te va strânge iarăşi din mijlocul tuturor popoarelor la care te va împrăştia El. (Deuteronom 30:3)

Chiar şi poporul lui Dumnezeu poate să se vândă pentru a fi rob al păcatului. Acesta e un fruct amar, rod al unei rădăcini foarte amare. Ce sclavie este aceea a unui copil al lui Dumnezeu vândut păcatului, în lanţurile lui Satan, lipsit de slobozenie, de puterea de rugăciune, de bucuria în Dumnezeul său! Să luăm seama să nu cădem într-o astfel de robie; dar, dacă suntem intraţi în ea, să nu disperăm.

Nu putem rămâne prinşi în sclavie pentru totdeauna. Preţul plătit de Domnul Isus pentru răscumpărarea noastră este prea mare pentru ca El să ne lase în mâinile vrăjmaşului. Dar calea slobozeniei este: „Întoarce-te la Domnul Dumnezeul tău!". Acolo unde am găsit pentru prima oară mântuirea, o vom găsi şi a doua oară: la picioarele crucii, mărturisindu-ne păcatul, vom găsi iertare şi izbăvire. Apoi „să ascultăm de glasul Domnului Dumnezeului nostru, din toată inima şi din tot sufletul nostru, în tot ce ne porunceşte" şi robia noastră va înceta. Duhul abătut şi întristarea sufletului se spulberă - de îndată ce părăsim idolii şi ne plecăm smeriţi înaintea Dumnezeului celui viu. De ce să rămânem robi? Să ne însuşim, fără întârziere, dreptul de copii ai lui Dumnezeu, ieşind astfel din exil.

Să nu-ţi pizmuiască inima pe păcătoşi, ci să aibă totdeauna frică de Domnul, căci este o răsplată, şi nu ţi se va tăia nădejdea. (Proverbe 23:17-18)

Când vedem că celor răi le merge bine, suntem gata să-i pizmuim; când îi auzim bucurându-se, în timp ce inima noastră e tristă, credem că partea lor e mai bună. Dar acest gând e nebunie şi păcat. Dacă i-am cunoaşte mai bine, şi mai ales dacă ne-am aminti sfârşitul lor, ne-ar fi mai degrabă milă de ei. Leacul pentru această pornire, este să rămânem neîncetat, zi de zi, cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, adorându-L şi păstrând legătura cu El. Această stare va duce sufletul nostru la niveluri superioare, unde vom judeca mai limpede şi dorinţele noastre vor fi mai curate. Cu cât cerul va ocupa mai mult loc în viaţa noastră, cu atât ne vom alipi mai puţin de lucrurile de pe pământ.

Teama de Dumnezeu va şterge invidia din suflet. Vom da lovitura de moarte pornirilor noastre, privind sfârşitul celui rău. Bogăţia şi slava sa nu sunt decât o arătare scurtă, trecătoare.

Măreţia aparentă a celui bogat ne uimeşte un moment, apoi se stinge. Ce câştig are el că prosperă dacă vine judecata să-l acuze? Dar omul lui Dumnezeu, din contră, are ca sfârşit pacea şi binecuvântarea şi nimeni nu-i poate răpi bucuria. Evită să priveşti cu jind şi caută adevărata mulţumire sufletească.

Nimic din ce a fost blestemat să fie nimicit cu desăvârşire, să nu se lipească de mâna ta, pentru ca Domnul să Se întoarcă, să te ierte şi să te înmulţească, după cum a jurat părinţilor tăi. (Deuteronom 13:17)

Israel trebuia să cucerească oraşele păgâne şi să distrugă toată prada, socotind tot ce a fost întinat prin idolatrie ca blestemat şi deci să fie nimicit prin foc. Tot astfel trebuie ca creştinul să-şi privească toate păcatele sale. Nu trebuie să lăsăm nimic rău să locuiască în noi. Este un război de moarte împotriva răului de orice natură ar fi, care ar întina sufletul, trupul sau duhul. Această părăsire a răului trebuie să o privim ca o roadă a harului lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu ne face să nu mai avem nici o îngăduinţă pentru păcatele noastre, atunci El ne arată îndurarea Sa; şi când ne mâniem împotriva răului, Dumnezeu încetează să fie mâniat pe noi. Când noi creştem străduinţele împotriva fărădelegii, înmulţeşte şi Dumnezeu binecuvântările. Secretul pentru a creşte în pace şi bucurie în Domnul Hristos este ascultarea de acest cuvânt: „Să nu rămână nimic sortit pieirii în mâna ta". Doamne, Te rog curăţeşte-mă azi. Îndurarea, mila, propăşirea şi bucuria vor fi partea sigură a acelora care leapădă cu hotărâre şi cu tărie păcatul.

Duceţi-vă şi voi în via Mea, şi vă voi da ce va fi cu dreptul. (Matei 20:4)

Da, chiar pentru persoanele în vârstă şi obosite este încă de lucru în via Domnului Hristos. Cu toate că am ajuns în ceasul al unsprezecelea, El doreşte să ne mai folosească. Ce har! Desigur, orice bătrân ar trebui să salte de bucurie la această chemare. Când oamenii sunt înaintaţi în vârstă, nu-i ia nimeni pe garanţie. Ei merg din loc în loc pentru a găsi de lucru, dar patronii dau din cap, la vederea părului lor alb; însă Domnul Isus îi primeşte pe bătrâni şi le dă bună plată. Vedeţi câtă bunătate! Fă, Doamne, ca cei bătrâni să intre fără întârziere în slujba Ta. Dar, Dumnezeu va da oare vreo răsplata celor neputincioşi din cauza bătrâneţii? Nu vă îndoiţi de aceasta. El spune că va da ce va fi cu dreptul, dacă lucrează în via Lui. Veţi primi aici harul, iar acolo sus, slava. Vă va da ajutor şi mângâiere în timpul de faţă, şi odihna în viitor; o putere care vă ţine în toate zilele şi o viziune a slavei când va veni noaptea morţii. Toate acestea, ţi le va da Domnul Isus, ţie care ai venit la El la bătrâneţe, ca şi celui care intră de tânăr în slujba Sa.

Voi mărturisi acest har oricărui suflet nemântuit, om sau femeie bătrână, rugând pe Domnul să-i binecuvânteze, pentru dragostea Domnului Isus; apoi voi fi cu luare aminte să-i descopăr, pentru a le face cunoscut vestea bună.