Ce soartă au cuvintele scrise?
Poate
cad respinse în zborul spre pleoape
sau se pierd din a irişilor vină
ghilotinate din greşeală de pupile
şi te jenează penumbrele lor pe retină.
Poate
te agasează cu temerile lor crude
ţi-au parfumat ziua cu esenţă de tei
ţi-au populat mintea cu idei nude
sau te-au iubit pueril şi fără temei.
Poate
mi-au copiat la indigo faţa sufletului
şi amprentele sentimentelor interzise
sau mi-au scanat secretul modelului
din nostalgia războiului de ţesut vise.
Poate
ceea ce citeşti chiar versurile tale ardente
dintr-un poem ce nu-mi era adresat
propagat în lanţ între continente
ce mă-nsufleţeşte acum cu efect întârziat.
Luminiţa Suse
Interior
Odaia unde-odată ai plâns şi ai visat
La glasul reveriei, în seri-năbuşitoare,
Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare,
Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat
Spre-oraş cu-amurguri triste, sub ele Dâmboviţa
Ce te-ntovărăşeşte cu val verzui, ca viţa...
În jur, renvie toate, din praf şi din sulfină,
Portretul şters al mamei, din cadru iar zâmbeşte,
Pe masă flori uscate, — piticul povesteşte.
În colţ, de altă lume, când blond copil, în seară,
Întârziai alene-n pădurea fermecată,
Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată
Şi-n vis urmau şoptirea, în alb pătuţ de ceară.
Pe rafturi înnegrite, uitatele volume
Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat
Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,
Cu zâmbet veşnic tânăr, te-a însoţit în lume?
Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de şcoală
Trăiesc iar nopţi de trudă, de disperare tristă,
În ele geme-o umbră, cu faţa în batistă
În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală,
Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria,
Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă,
Cu faţa-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă,
Venind întârziată să-nece reveria.
Alexandru Colorian
Despre fericire
Sunt fericit
Că n-am cântat păunii.
Cântat-am mărul înflorit:
Cel ruşinându-se
De trupul gol al Lunii,
Izvorul care reînvaţă
De unde vine,
Când s-a fost născut
Şi malul sfredelit
De ţipătul durut
Pe care-l dau lăstunii.
Sunt fericit
C-am plâns ori
M-am bătut în vatră
Cu hoarda
Ploilor de piatră,
C-am încălzit
Cu sângele-mi rănit
Pământul
(Ori poate-mi încălzii
Mormântul?!),
C-am fost o trestie
Cu-ndurerată pleoapă
În aer jumătate
Şi jumătate-n apă.
Sunt fericit
C-aud cum sună-n faţă,
Prea tainic şi integru,
Un cântec drag,
Atât de cunoscut,
Şi că mă latră-n urmă
Cu cerul gurii negru
Prăpastia
Pe care zburător
O am trecut;
Că nu aurul eu număr,
Ci stelele din cer
Şi-n lacrima de lut -
Străbunii.
Erou nu sunt,
Măriri nu cer,
Sunt fericit
Că n-am cântat păunii.
Grigore Vieru
Poemul lacrimilor
Când oamenii tari şi tăcuţi ai lumilor viitoare
Vor întâlni semnele acestea de azur,
Întâia lor tristeţe
Va luneca de-a lungul rândurilor mele
Ca un fior, ca o flacără prin moartea mea,
Atunci prin gândul lor îndepărtat
Îmi voi aminti
De lacrimile sălciilor cari nu ating liniştea oglinzilor.
Plânsul grotelor oprit în drum de inelarul stalactitei
Ca o durere presimţită a surpării viitoare.
Mă voi mâhni
De Isuşii troiţelor plângând în lemn
Călătorii odihniţi în prăpăstii,
Şi de izvoarele scorburii clipind pentru scufundarea comorilor,
Prin ochii lor am să revăd,
Lacrima ierbii din geana plecată pe imaşuri
De stele purtate ca un camfor la pieptul copilăriei mele.
De căprioare, de virginităţi
Cu rugăciunea în mijlocul lacrimii
Îmi voi aminti.
De plânsul nevăzut al răşinilor în despletirea pădurilor
Ca ochii stinşi ai mamei
Peste monogramele valizelor.
Virgil Gheorghiu
Deşertul mi-e o lume
Deşertul mi-e o lume, cu chipul tău de faţă,
Şi lumea mi-e deşertă când vei să nu trăiesc.
În tine mi-am speranţa, în tine am viaţă,
Şi fără tine toate sunt negre, le urăsc;
Dar mi-eşti etern de faţă, ş-etern sunt fericit.
De sunt în adunare şi saltă veselia,
Când danţul se răpede pe pasuri de zefir,
Când nimfe trec, aleargă, aleargă bucuria,
De eşti ori nu cu mine, te-aduce-al meu delir
Şi eşti etern în minte-mi, ş-etern sunt fericit.
Ş-atuncea, ca un geniu, ca vie zeitate,
Cu păru-ţi cel de aur în unde resfirat,
Într-o mulţime rece, faci pieptul meu a bate;
Prin ceruri zbor atuncea, şi raiul am aflat,
Şi mi-eşti etern de faţă, ş-etern sunt fericit.
Cezar Boliac
Stă sufletul fără iubire
Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, salcie, sub năruirea de pereţi...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.
Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.
Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.
Vasile Voiculescu
Gând înapoi
Va veni primăvara, desigur,
ne vom întoarce în copilărie,
copaci fiind, ne-om inunda de muguri,
ne vom preface-n iarbă pe câmpie,
Sau, dacă vrei, vom fi o ploaie-n ropot,
de soare ploaie, curcubeu răsfrânt,
iar în amurg vom fi de bronz în clopot,
topindu-ne în zări, la ceasul sfânt.
Şi vom rodi cu stelele curate,
un gând înalt, făclie de priveghi –
voi fi în toţi, iar tu vei fi în toate,
medalie cu două chipuri vechi.
Şi, ca o ceaţă din nimic ivită,
uşori vom fi, călătorind în jos,
cer legănat în lacrima-ispită
şi răsturnat în noi cu preafrumos...
Radu Cârneci
Nu te mira
Nu te mira că-mi prinzi privirea,
Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Şi alte lumi, şi altor ere.
În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi ca o floare.
Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
Ea singură purta-va roade,
Azi, când grădina-i scuturată
Şi toată floarea stearpă-mi cade.
Zadarnic firea mă striveşte
Mereu sub aspra-mi suferinţă,
În mine pururi încolţeşte,
Mai viu, obşteasca năzuinţă.
Şi-n van m-abate-n jos furtuna
Şi strâns mă ţin cătuşe grele,
În mine lumea-şi încearcă-ntr-una
Avântu-i veşnic către stele!
Din mii de gânduri tulburate
Un vis curat mi se încheagă,
Precum din spume sfărâmate
Ieşit-a Venera întreagă!
Vasile Voiculescu
Mama în câmp
Peste dealul de-aramă
Curge soare-asfinţit.
„Odihneşte-te, mamă,
Pot rosti, în sfârşit.
Mai trăieşte la mine,
Sfântul grai să-l ascult.
Albei tale lumini
Închina-mă-voi mult.”
Ea se şterge cu mâna
De sudoare şi mit,
Coperind cu ţărână
Chipul ei ostenit.
Se încălzeşte cerul, mamă,
De la mâinile tale,
Se iluminează-n adânc,
Îşi linişteşte
Nemărginirea.
Iată o stea
S-a desprins de vecie
Topindu-şi făptura-n neant.
Dar nu de stele
Se pustieşte cerul,
Ci de mâinile tale
Căzând spre pământ.
Nimic, ah, mai îndepărtat
Ca cerul,
Ca adâncul de sus,
Fără de mâinile tale,
Mamă!
Chipul tău, mamă,
Ca o mie
De privighetori rănite,
Ochii tăi
În care s-au întâmplat
Toate
Câte se pot întâmpla
Pe lume!
Lacrima ta:
Diamant ce taie-n două
Oglinda zilei.
Nedespărţită de cer
Ca apa de uscat,
Locuieşti o casă
Cu două ferestre:
Una ce dă spre viaţă,
Alta cu faţa spre moarte,
La fel de limpezi amândouă.
O, mamă,
Spre mine mâinile-ţi întinde:
Spre cel
Care cu dor te-aşteaptă,
Şi ţie apropiindu-mă,
Apropie-mă liniştii ce eşti.
Acum şi-ntotdeauna.
Grigore Vieru
Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei naştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
Octavian Goga
Am căutat
Am căutat şi caut. Căutând
M-am pomenit greşind. Din când în când
M-am pomenit din vina mea flămând
Şi m-am însângerat în spinii
De pe cărările spre zările luminii.
Dar dacă cineva gigantic ar veni
Şi mi-ar rosti: Eu îţi dau viaţa toată
Neîncepută, nepătată,
Dar să mi-o dai apoi în seamă mie
S-o duc înspre visata zare purpurie
Pe drum neocolit, de netezime,
Pe drumul neştiut decât de mine...
Deci astfel de mi-ar spune
Eu aş simţi că tot ce-mi spune-i putred,
Cu hotărâre i-aş răspunde: — Nu cred!
De poţi schimba secara-n trandafir,
De-mi poţi schimba viaţa, nu mă mir:
Chiar de-ai schimba bătrânii în copii,
Drum drept şi neted tu nu poţi să ştii –
Şi chiar de-ai şti, păşind în urma ta
Nimic n-aş mai simţi şi n-aş vedea.
Eu sunt aici, cu fraţii mei în jur,
Cu ei mărşăluiesc şi râd, şi-njur,
E-un soare faţa-n raze să ne scalde,
Păşind spre el străbatem ţinuturi tot mai calde
Iar de priveşti atent la cercetare
Şi nouă de pe frunte prind raze să ne zboare.
E drumul greu. Străbatem prăpăstii şi cascade
Şi suferim, dar ştim c-aşa se cade.
Ţinuturile-acestui veac lung, clocotitor
Vreau doar cu paşii mei să le măsor.
Nicolae Labiş
Singurătatea
Adorm adânc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.
Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi dârele de ceaţă, ca nişte şerpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.
Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzemată,
Şi cată-n adâncime.
Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.
Se uită lung la stele cum ard nălucitoare...
Ascultă-n fund moliftii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Cu lebăda pe ape.
Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine...
Din când în când tresare şi şade ... parc-aşteaptă
Dar, nimenea nu vine!
Vasile Voiculescu
Sonet – A revenit frumoasa primăvară
A revenit frumoasa primăvară,
Copacii parcă-s ninşi de-atâta floare;
Dorinţi copilăreşti, renăscătoare,
Fac inimile noastre să tresară...
Iubire e în razele de soare,
Şi farmec în a codrului fanfară,
Şi visuri dulci în liniştea de sară:
În cer şi pe pământ e sărbătoare.
Ascult, privesc, respir cu lăcomie,
Căci toată frumuseţea asta-mi pare
Că niciodată n-are să mai fie!
Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare
Să simt, în marea lumii simfonie,
A gândurilor mele întrupare.
Alexandru Vlahuţă
La-nceputul serilor
Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.
Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.
Şi numai sentimentul acesta îmi dă fericire,
numai gândul că sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greierilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.
Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
...Dar tot timpul suna ceva... ceva răsuna,
un cântec de iarbă cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.
Nichita Stănescu
Hristos a înviat!
Hristos a înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.
Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.
În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-a înviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?
Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?
O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a înviat!
Vasile Militaru
Albatrosul ucis
Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.
La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.
Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.
De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.
Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.
Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.
Nicolae Labiş
Castanii
Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristeţea
Când părăsită sta de vorbă cu sine însăşi tinereţea,
Şi mişcătoarea lor cupolă deasupra-şi clătina verdeaţa,
Părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viaţa;
Iar câteodată crengi uscate păreau cădelniţând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare şi azi tristeţea mea mi-o port.
În după-amiezi de primăvară sub umbra lor răcoritoare,
Pândeam speranţa cum se joacă în jucăuşi bănuţi de soare,
Şi mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet şi s-o strâng,
Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăşi ca să plâng.
Pe sub tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,
În urma ta pe-aceeaşi stradă am rătăcit de-atâtea ori;
Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
Un clopot mişcător de linii, de armonie şi parfum.
Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunţi,
Am rătăcit atâta vreme pe urma paşilor mărunţi,
Şi-n noaptea asta şoptitoare de primăvară şi de lună,
Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună,
Eu umblu părăsit şi singur sub măşti de aştri ce scânteie,
Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee.
Demostene Botez
« înapoi
