Vecine Dumnezeu, cu-a mea bătaie

în nopÅ£i lungi de te tulbur uneori,-

e că-ţi aud suflarea rareori

ÅŸi ÅŸtiu: EÅŸti singur în odaie.

Nu-i nimeni când îÅ£i trebuie ceva

să-Å£i dea, în dibuirea-Å£i, de băut:

ascult întruna. Fă un semn, tăcut.

Eu sunt în preajma ta.

Un zid subţire e-ntre noi mereu,

întâmplător; căci poate fi ÅŸi-aÅŸa:

un strigăt doar, al tău sau poate-al meu –

ÅŸi s-ar surpa

fără tumult, subit.

Din chipurile tale e zidit.

Şi chipurile-ţi stau ca nume-n faţă.

Åži-n mine de se-aprind lumini cu care

te ÅŸtie-adâncul meu, strălucitoare

se risipesc pe cadrele lor line.

Şi simţurile-mi, care-ndată-ngheaţă,

zac fără ţară, rupte-acum de tine.

Rainer Maria Rilke (Traducere Mihail NemeÅŸ)