Arhivă Aprozar

Ce greu e să mângâi un înger pe aripi! Oricât de apropiat, el se fereÅŸte de-atingere De teamă că ai putea să îl prinzi, Se roteÅŸte, revine, fâlfâie abia auzit, E singurul sunet de care-i în stare. Ei, îngerii, nu ÅŸtiu vorbi, Cuvintele sunt nepotrivite Ca să-i exprime, Mesajul lor mut e prezenÅ£a. Felul în care se-apropie Să te cuprindă cu aura, Dar imediat se îndepărtează, SperiaÅ£i de intimitate, Protectori, dar nu familiari, Lăsând mereu o...

citeşte mai departe...

Mă clatin, zi de zi mă clatin, Doamne, între prăpăstiile Tale…Uite: teroarea judecăţii de pe urmă nu-i cu nimic mai blândă ca osânda dintru-nceput - a izgonirii mele. Asemeni unei lumânări ce arde la cele două capete, mă mistui. BalanÅ£a mea de carne ÅŸi de suflet îÅŸi joacă talgerele rând pe rând ÅŸi zi de zi tot scutur plin de pofte din pomul cunoÅŸtinÅ£ei mărul dulce prematur pârguit de viermii Tăi… Cu răsuflarea îngerilor suflă ÅŸi...

citeşte mai departe...

Aici, la răspântie, unde se alege un drum de alt drum, bifurcat sunt eu însumi. Credeam c-am ales, că poteca aceasta mă duce spre Tine, dar iată-mă – unde? Credeam că sunt liber, dar vai! O răscruce. se naÅŸte din alta, iar inima care credea că alege se simte ea însăşi aleasă… De cine? AceleaÅŸi enorme LumeÅŸti bălării năpădesc deopotrivă un drum, ca ÅŸi altul, cu flori ÅŸi miresme. Dar oare pe care din ele mă aflu? StropeÅŸte-le, Doamne, să ÅŸtiu, pe-amândouă: pe unul...

citeşte mai departe...

Arături transcendentale Sub o zare a tainei sunt. Eu pe dealurile tale Doar în trecere-s, pământ. Mari sunt codrii pe nelume. Aripi fâlfâie pe sus. Anii tăi o să-i afume AÅŸtrii-n goană spre apus. Nu sărutul tău mă-mbie, Nu suntem legaÅ£i nicicum. Rânduitu-mi-s-a mie Spre răsare-soare drum. Dat mi-a fost din veac se pare Bezna-n zbor să o despic. Åži la ceasul de plecare N-am să las nicicui nimic. Cel mult din stelare crânguri, Unde dorm mocnit furtuni, Voi...

citeşte mai departe...

Cel ce murind în fiecare zi nu moare, Doamne, pentru-a putrezi, ci pentru-a fremăta de noi răsaduri ca trunchiul paltinului dintre vaduri, cel ce-nviind în fiecare timp nu-nvie pentru-un singur anotimp, ci ca un pin îÅŸi înnoieÅŸte-n zare cu cântece înaltele frunzare: - Doamne, asemeni lui, aÅŸ vrea să fiu în Tine – simultan: ÅŸi mort, ÅŸi viu… Åžtefan Augustin DoinaÅŸ

citeşte mai departe...

Sunt porumbelul călător al lumii… Zvârlit de însăşi voia mâinii Tale Din Arca vieÅ£ii pe tărâmul humii, Mă uit ÅŸi numai ape văd în cale. De atuncea fâlfâi fără de-ncetare. Potopul încă nu ÅŸi-a tras zăporul, Åži n-a crescut măslinul sfânt pe care Să-mi odihnesc măcar o clipă zborul. Pe ape moarte rătăcesc ca orbul, E mâl adânc pe piscuri... Åži mă-nec. Din hoit în hoit alerg la fel cu corbul… N-am unde sta,...

citeşte mai departe...

Prin „rugăciunea inimii“ din mine aÅŸtept, ca-n mucezeala unei mine fără ieÅŸire-n care mă sufoc, să mă străpungi de sus, ÅŸi să iau foc. Cu toate gândurile-n slobozie ÅŸi corpul ca o pată străvezie a sufletului, să mă înfăşor în jurul fulgerului Tău uÅŸor. Åži tot ce carnea nu va fi în stare să smulgă prin extaz din întristare, ca niÅŸte zdrenÅ£e grele ce se rup dintr-un vestmânt, să-mi curgă de pe trup. Străin din orice-ncrâncenare sumbră, făptura...

citeşte mai departe...

Nu-i vânt ce bântuie-n dumbravă, Nu-s foi de aur în zăvoi: Un nevăzut copac din slavă Prelinge psalmi stelari pe noi. Văd cum pe nori pufoÅŸi, de vată, În azuriul ei veÅŸmânt, PăşeÅŸte Maica Preacurat, În braÅ£e cu FiuÅ£ul Sfânt. Ea-L duce lumii spre-a fi iară Pe cruce pus, cum a mai fost: „Te du, Copile, gol pe Å£ară Åži tufa deie-Å£i adăpost“. De-atunci mă uit la tot zdrenÅ£osul, Dorind să aflu din vreun semn: Nu-i unsul Domnului, Cristosul,...

citeşte mai departe...