Arhivă Aprozar

Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi, Să am în grijă turme mari de-omăt Pe care să le port prin ceruri lungi ÅŸi să le-aduc mai albe îndărăt. În nopÅ£i clinchetitoare să stau ÅŸi să contemplu Singurătatea lumii ÅŸi plânsul ei enorm Reverberat în nouri ca-n murii unui templu Pe când viaÅ£a-mi trece ÅŸi turmele îmi dorm. S-aÅŸtept să vină vara să-mi răpună Mieii sortiÅ£i spre setea dulcii hume Åži-n transhumanÅ£a sfântă să curgem împreună MuÅ£i,...

citeşte mai departe...

Pe vremea aceea mă închinam mereu, La masă, la culcare, la sculare: Rugăciunea era cheia de aur cu care Întorceam ornicul sufletului meu Åži-l potriveam să meargă după Dumnezeu. Seara, dimineaÅ£a ÅŸi la tot pasul, Cum îÅŸi îndrepta tata după soare ceasul. Domnul mă asculta ÅŸi puteam orice să-I cer, Doar aveam cunoscuÅ£i ÅŸi prieteni toÅ£i sfinÅ£ii din cer. Isus mi-era ca frate-miu ce dormea-n copaie; Îl născuse mama în tinda de lângă odaie, Culcată, ca Maica Domnului, pe-o...

citeşte mai departe...

Doamne, în ce-aÅŸ putea să schimb sărmana mea inimă, ca Tu să-i spulberi chinul? DeÅŸert arid mi-am prefăcut simÅ£irea. În colÅ£u-n care mi-am întins o plasă ca un păianjen alb, n-am prins nimic. Adâncul meu ca pe-o făptură neagră scobitu-l-am cu mâna mea, dar steaua ce se-oglindea în mine era rece. Vai! Nici un braÅ£ din câte braÅ£e are imensa caracatiţă a lumii, n-a fost în stare să-mi aline jarul. Ce-mi mai rămâne, Doamne? Doar să urc pe Muntele...

citeşte mai departe...

Părinte, eu, fiu bun al slavei, copil de suflet dat durerii, Ajuns la vârsta bărbăţiei, mă-ntorc ÅŸi moÅŸtenirea-mi cer Dă aripi rugăciunii mele ÅŸi-nlătură-i din drum străjerii, Ca, slobodă, până la Tine să urce vămile la cer. Nu vreau din curÅ£ile-Å£i bogate nici avuÅ£ii, nici strălucire, Dă-mi numai dragostea Ta sfântă ÅŸi dreptul meu de-ntâi născut, PovăţuieÅŸte-mă pe cale ÅŸi prin amara rătăcire Doar voia Ta să-mi fie Å£inta ÅŸi Duhul Tău să-l am drept scut. Atinge...

citeşte mai departe...

Tu nu Te miri că mă culegi din pulberi ca pulbere, funingine ÅŸi scrum. Să mă mai mir eu, Doamne, că-n amiaza pustiului din mine eÅŸti pârjolul a tot ce sunt? Că noaptea eÅŸti eclipsa de-o clipă-a nemilostivirii Tale? Doamne, nu soare Te doresc. Ci umbră venind întru-ntâlnirea umbrei mele cu aceleaÅŸi gesturi ca ÅŸi umbra mea. Eu sunt acesta. Fii Tu – Celălalt: cel care-mi ia din gură întrebarea, dar nu-mi aÅŸează-n locul ei răspunsul… Åžtefan Augustin DoinaÅŸ

citeşte mai departe...

Ierta-mi-se-va, Doamne, îndrăzneala? Stau în genunchi: ÅŸi-n loc de rugăciunea deprinsă încă din copilărie, durerea mea măruntă inventează tipare noi de cerere ÅŸi plânset, mărturisiri ÅŸi jurăminte care sunt numai ale mele, flecăreală de-un om ce are ÅŸi mai vrea să aibă. Voi fi iertat că-nalÅ£ spre Tine-o scară de lucruri personale, în loc să murmur cuvintele tocite de sărutul atâtor neamuri care Te imploră? Oare nu-i „Tatăl nostru“ deopotrivă mierea...

citeşte mai departe...

Ascultă-mă sunt ploile de toamnă IubeÅŸte-mă s-a strepezit ÅŸi ora. PăzeÅŸte-mă sunt Å£inta tuturora. Fii veghea mea copilăroasă doamnă. Nimeni nu ÅŸtie ce-i cu noi pe lume Nici eu nu ÅŸtiu de unde-mi vii în cale De-atâtea timp, de-atâtea ploi ÅŸi jale Dacă a ploaie strig te strig pe tine. Pe degete noi nu avem inele Tu eÅŸti atât de singură ÅŸi stristă Tot ce mi-ai spus în tâmpla mea există Tu toată eÅŸti lumina vieÅ£ii mele Aud în viitor în cer cum plouă...

citeşte mai departe...

În van luptam cu sabia mea slabă, Mă răpunea duÅŸmanul ne-mpăcat, Când Te-am chemat în ajutor ÅŸi-n grabă Nebiruita-Å¢i armă Tu mi-ai dat. Pot tăbărî de-acum asupra-mi zbirii: Lăsându-mi, Doamne, cuget pur de prunc Mi-ai prins în mâna praÅŸtia iubirii Ca în vrăjmaÅŸ cu inima s-arunc. Vasile Voiculescu

citeşte mai departe...