Arhivă Aprozar

Silabe frunzele-au scris psalmii galbeni ai toamnei un destin e-n oricare adiere de vânt celui tăcut îi sunt date hotarele, celui ce doarme întoarcerea, celui ce cade-i sunt date rădăcinile care-l aÅŸteaptă-n pământ. Amintiri deÅŸteptate se duc derivând – o coloană zadarnic mă caută – ritmul e-al mării, ÅŸi orice cuvânt e un semn că din toate durerile îÅŸi distilează timpul esenÅ£ele-i veÅŸnice. De-acum numai zilele – sub stele plânsul...

citeşte mai departe...

Ei toÅ£i au gura ostenită ÅŸi suflet larg, plin de splendori. Åži-un dor (ca după o ispită) prin vis le trece uneori. Åži toÅ£i, cu-aceleaÅŸi chipuri pale, tac în grădina Domnului, ca multe, multe intervale în melodia ÅŸi puterea lui. Dar, când aripi îÅŸi desfăşoară, ei sunt, cei ce stârnesc un vânt: de parcă Domnu-ÅŸi trece iară mâini largi prin cartea milenară a Începutului preasfânt. Rainer Maria Rilke

citeşte mai departe...

Doamne, când m-ai zidit Se vede c-aveai lutul pe sfârÅŸite… Ne-ncăpătorul bulz, oricât l-ai frământat Adăugând prisosul ce mai era Pe binecuvântata-Å¢i mână ÅŸi pe deÅŸte, Nu putea Å£ine-n el, un suflet generos ÅŸi darnic… Åži-atunci, ca orice gospodar zelos ÅŸi harnic, L-ai căptuÅŸit cu lătunoaiele care-au rămas: O cloÅŸcă urzicată, cu un grumaz de bivol Åži-o buruiană de pripas. Asemeni răbdătorului malac Îmi rumeg gândul ÅŸi urâtul...

citeşte mai departe...

Nu tai piatră să-Å¢i ridic minune, ÎÅ£i cioplesc un templu din plăpând: Sus pe limpezi stâlpi de rugăciune BolÅ£i de dor sub turle mari de gând. Din căţuia gurii stinse piere Adierea unui fum de grai. Calc pe marginile sufletului… sfere De tăcere, pârtii către rai… Curg încremenit. De ce m-aÅŸ teme? Către Tine trece-un singur vad Doar un pas afară din tărâm ÅŸi vreme Åži-n prăpăstiile liniÅŸtilor cad. Inima cu sânge-n amurgire A rămas pe-un...

citeşte mai departe...

Vecine Dumnezeu, cu-a mea bătaie în nopÅ£i lungi de te tulbur uneori,- e că-Å£i aud suflarea rareori ÅŸi ÅŸtiu: EÅŸti singur în odaie. Nu-i nimeni când îÅ£i trebuie ceva să-Å£i dea, în dibuirea-Å£i, de băut: ascult întruna. Fă un semn, tăcut. Eu sunt în preajma ta. Un zid subÅ£ire e-ntre noi mereu, întâmplător; căci poate fi ÅŸi-aÅŸa: un strigăt doar, al tău sau poate-al meu – ÅŸi s-ar surpa fără tumult, subit. Din chipurile tale e zidit. Åži...

citeşte mai departe...

De ce visează fructele alcooluri Åži ierbile miresme iuÅ£i ÅŸi tari Într-o lumină-atât de blândă Că te îndeamnă să dispari? De ce se pregătesc să se salveze, CongestionaÅ£i nedemn pe cer, cocorii, Când poÅ£i s-aÅŸtepÅ£i cu-atâta pace Să te destrami uÅŸor, ca norii? De ce se-nchid albinele în stupi Åži în seminÅ£e florile prevăzătoare, Când toamna e atât de bună Åži ne învaţă cum se moare? Ana Blandiana

citeşte mai departe...

Lumina asta vine din pământ, nu se sperie, nu se scutură-n vânt. O redau plantele sătule de vară, toate fiinÅ£ele gata să moară. SpaÅ£iului o redă fiecare om singuratec, ori floare, c-un gest melancolic, ciudat, ÅŸi-o pasăre parc-a zburat; asa Å£i se pare mereu pe-acest cer, c-a trecut un înger, un mare mister. Însă pe pământ a-nceput descompunerea lentă; poame târzii cu carnea transparentă s-au desprins ÅŸi-au căzut. O, totul se petrece-n tăcere! Să reluăm...

citeşte mai departe...

AÅŸteaptă să vină octombrie. AÅŸteaptă să treacă Tulburea fugă de moarte Ascunsă în rut, Neroada furie a creÅŸterii Åži coacerea oarbă. AÅŸteaptă până creanga Se leapădă de fructe Åži fiara îÅŸi uită Puiul crescut. Rămâi în cer Până când ziua Are curajul să se umilească, Punându-se cu noaptea Spate-n spate Să vadă cine-i mai înalt Åži noaptea gingaşă se-apleacă Spre a părea Egale ÅŸi surori. Nu te-apropia Până te cheamă Sânge...

citeşte mai departe...