Una din bolile care macină oamenii astăzi este singurătatea. Omul a fost făcut să fie o fiinţă socială şi sociabilă, mai ales creştinul.

CreÅŸtinul nu poate trăi singur; spiritualitatea din el în nici un caz. Doar mormintele văruite nu simt nevoia de biserică. Ele sunt doar ataÅŸate la o biserică. Am întâlnit oameni nemulÅ£umiÅ£i care au zis că îÅŸi fac singuri biserică în familia lor, fără frecventarea unei adevărate biserici. Probabil că ÅŸi din Biblie îÅŸi vor scoate versetele preferate, ghidându-se doar după ele; ceva de genul  „Doamne, ÎÅ£i zic eu cum să faci…”

Singurătatea apare din pricina neadaptării la situaţiile de viaţă, alteori din prea mult egoism şi uneori din lipsa slujirii.

Dumnezeu zice că noi trebuie să stăm în părtăşie unii cu alÅ£ii, să avem legături între noi. Altfel suntem mâncaÅ£i de lupi cu blană cu tot; nici urma paÅŸilor nu mai rămâne. Trebuie să învăţăm să trăim împreună ca să fim biruitori. Oile protestatare ÅŸi greviste sunt uÅŸor de prins ÅŸi greu mai scapă din ghearele păcatului ÅŸi neascultării.

Singura dată când Dumnezeu acceptă izolarea, este ca să ne vină mintea la cap; vezi NebucadneÅ£ar, priveÅŸte ÅŸi la Iona dar ÅŸi la pilda cu oaia rătăcită. Au fost greÅŸeli din care s-a învăţat că repetiÅ£ia lor e sinucidere.

Bacovia zicea într-una din poeziile lui, că e singur ÅŸi că îl poartă gândul spre locuinÅ£ele lacustre. GreÅŸelile repetate fac din noi singurătăţi ÅŸi peÅŸteri.

Iertarea lui Hristos ÅŸi ascultarea de El ne umple de căldură ÅŸi creează în noi plinătate ÅŸi Împărăţie.