Două liceence citeau curioase deunăzi Cool Girls. O revistă a generaÅ£iei emoticon. Surprinse de povestea unei puÅŸtoaice, cititoarele de 19 ani m-au întrebat ce soluÅ£ie aÅŸ avea eu pentru cazul lui Andy, care se plânge redacÅ£iei de disperarea sa: „Am 13 ani..., toată lumea mă vede Emo, părinÅ£ii mei divorÅ£aÅ£i nu mă înÅ£eleg, prietenul m-a părăsit... AÅŸ vrea să mă sinucid ÅŸi să scap de viaţă... de câteva ori am încercat... Ce mă sfătuiÅ£i?”. Desprinsă parcă din pânzele lui Dali, psihologul de serviciu a sfătuit-o să privească dincolo de probleme..., să gestioneze disperarea..., să-ÅŸi schimbe hainele negre..., să se uite adânc în interiorul ei pentru resurse. „UrmăreÅŸte un film, scrie poezii, citeÅŸte o carte, fă sport... Dacă nu te place nimeni, încearcă să-Å£i faci prieten un animăluÅ£: un câine, o pisică...”(!!!). Åžocant răspuns. Benefic ca o frecÅ£ie la piciorul de lemn, ca parfumul pentru statui, ca un slide cu răsărit pentru orbi. Ori ca un telefon cu dulcegării pe fir pentru surzi. Nimic care să o ajute pe Andy.

Aproape zilnic am ocazia să văd tineri cu lacrimi în ochi, ca puÅŸtoaica de mai sus, sfâÅŸiaÅ£i de lupte pe care nu le-au putut duce. RăniÅ£i, descurajaÅ£i, nemulÅ£umiÅ£i, înÅŸelaÅ£i de visele lor. DezamăgiÅ£i de realizările lor, de forÅ£ele lor, ba chiar de Dumnezeu, cum ar îndrăzni Philip Yancey să spună! Cu garda lăsată, cu spadele jos, ei nu mai vor să lupte sau nu mai cred că pot învinge. Nu pot privi decât la eÅŸec. La monumentul fatalităţii. Sunt în plin „război”, dar vor să iasă din tranÅŸee. Ar vrea să evadeze undeva, să fugă departe, neÅŸtiuÅ£i de nimeni. RuÅŸinaÅ£i, stau cu capul plecat. Cu inima cât puricele, simt gloanÅ£ele ce le trec pe la urechi ÅŸi se tem. Tremură. Nu îndrăznesc să privească în jur, în ochi, în lături. Åži nici în sus! De ce? Pentru că sunt singuri într-o lume din ce în ce mai numeroasă, dar atât de pustie în relaÅ£ii omeneÅŸti.

Duduia sfetnic citată mai sus mă provoacă să afirm că psihologia dumneaei, orice orizonturi ar deschide, e neputincioasă fără Hristos. E fără rod. E sterilă. E apă de ploaie. Sau o piatră-n bocanci. Dac-aÅŸ alege psihologia sa fără Hristos, este ca ÅŸi cum aÅŸ schia fără zăpadă sau aÅŸ umbla cu barca prin deÅŸert. E ceva fără inimă, fără logică, fără speranţă. Între psihologie ÅŸi Hristos, numai ultimul poate schimba pe cei căzuÅ£i, poate ghida pe debusolaÅ£i, poate învia pe cei ce-alergă morÅ£i pe stradă cu buletinul în buzunare. Nu neg psihologia, dar fără Isus nu-i decât un sanatoriu de bolnavi, în care se folosesc unii pe alÅ£ii pentru vindecarea lor. Cu psihologia fără Hristos, ai ÅŸtiinţă, dar rămâi fără suflet!

Îndemnăm tinerii să stea departe nu doar de bere, terase, manele ÅŸi horoscop, dar să ocolească pe departe psihologiile lumeÅŸti, fireÅŸti, culturale. Să ridice ochii spre cer. Să pună genunchii jos (mai des). Să-ÅŸi spună păsul în biserică. Să plângă mai des lângă păstori, lângă preoÅ£i, lângă creÅŸtini, lângă familii pentru că, rănile generaÅ£iei care vorbeÅŸte mai mult cu degetele pe taste, nu-s vindecate încă, iar războiul nu s-a sfârÅŸit. Miroase a praf de puÅŸcă. Åži-n faţă, viaÅ£a e lungă…

Nicolae Geantă