PuÅŸcăria Doftana, atât de temut în secolele trecute, a devenit azi o ruină. Căscată ca gura unui uriaÅŸ malefic, undeva pe dealurile Telegii, cu acoperiÅŸul decupat pentru a vedea de jos mai bine stelele, cu uÅŸile perforate de rugină, temniÅ£a păstrează răcoarea între zidurile-i măcinate (poate ÅŸi) de mărturia atâtor filme de groază. Chiar vara, la temperaturi de hamadă, frigul nu iese dintre pereÅ£i. Nepăsătoare cu ea, puÅŸcăria a-nghiÅ£it timpul. Dar, răcoarea n-a putut desfiinÅ£a-o. Privindu-i silueta uriaşă desfăşurată mii de metrii pătraÅ£i printre buruieni, înÅ£elegi că Doftana doarme pe drumul fără întoarcere. E ucisă de ignoranţă, ÅŸi de igrasia provocată de umezeală.

La o distanţă apreciabilă de închisoare îÅŸi înalţă semeÅ£ia biserica. Zidurile nu-s crăpate, acoperiÅŸul nu e spart, uÅŸile nu-s ciuruite, bălăriile nu halesc din podea. Dar răcoarea prezentă, incomodează sfinÅ£ii. Fie ei doar zugrăviÅ£i!

Comparând cele două edificii, am găsit numitor comun răcoarea! Frigul, chiar în miez de vară. Am descoperit frigul ăsta care bântuie prin bisericile cu sfinÅ£i de gheaţă, cu un dinamism echivalent cu activitatea stalactitelor sau stalagmitelor ce asistă nepăsătoare la epuizarea timpului. PregătiÅ£i în frigidere spirituale, ei se etalează tot mai des cu neputinţă, neîncredere ori automulÅ£umire, sunt tot mai plictisiÅ£i, apatici ori comozi (nu se mai implică, nu mai au timp). Sunt consumatori de programe, de prelegeri, de show-uri, ÅŸi nu mai vor să trăiască explozii de fericire. Iar atmosfera creată de ei începe să ucidă! Åži, să permită bălăriilor lumeÅŸti să se caÅ£ere pe altare.

Zgârcită în descoperire, biserica pluteÅŸte sub deriva vânturilor reci. Lipsa de evlavie aduce în corabia omenirii lumea, dar nu ÅŸi pe Hristos. Odată intraÅ£i, „pestriÅ£ii” aduc valuri de răceală, căci diavolul are o mare doftană rece de oferit acestei lumi. Paradoxal, Dumnezeu doreÅŸte biserica fierbinte. Numai aici e locul unde săracul primeÅŸte castronul cu mâncare, călătorul o pernă moale, suferinzilor li se ÅŸterg lacrimile cu colÅ£ul basmalei, învinÅŸilor li se oferă consolare, prigoniÅ£ilor un crâmpei de cer... Numai aici, slava lui Dumnezeu se revarsă peste credincioÅŸi ÅŸlefuindu-le sufletele, modelându-le caracterul, ridicându-i când sunt căzuÅ£i, acoperindu-i când sunt goi, vorbindu-le când tac, îndrumându-i când greÅŸesc ori înflăcărându-i pentru lucrarea Celui ce-a părăsit cerul să se jertfească pentru omenire. Însă o biserică, unde slava lui Dumnezeu stă ascunsă sub obrocul neputinÅ£ei, poate deveni rece, atmosfera ei de doftană nemaiatrăgând pe nimeni, tocmai de teama de a nu-i răci.

Degeaba visăm că într-o zi oamenii se vor întoarce în masă la Dumnezeu, dacă nu credem că Hristos o poate face. El nu onorează lacrimile, nici rugăciunile kilometrice, nu caută predicatori mai buni, evangheliÅŸti mai învăţaÅ£i, cântăreÅ£i mai competenÅ£i sau clădiri mai impozante. Caută sfinÅ£i. „TopiÅ£i sfinÅ£ii!” a strigat Oliver Cromwell când Anglia rămăsese fără rezerve monetare. TopiÅ£i sfinÅ£ii îngheÅ£aÅ£i în strană sau pe bănci, ÅŸi lacrimile lor vor adăpa pământul sterp din cauza secetei! „PuneÅ£i-mă la încercare, ÅŸi ve-Å£i vedea... belÅŸug de binecuvântare”, ne provoacă din înaltul cerurilor Dumnezeu, care caută pe cineva să mai „parieze” pe Numele Său.

Timpurile grele parcă, au sleit Mireasa Domnului de puteri, lăsând-o moţăind pe treptele cerului. Åži culmea, teologii din iarmarocul democraÅ£iei, se-ntreabă dacă o ceată de sfinÅ£i poate dansa în vârful unui ac, studenÅ£ii întocmesc studii despre sexul îngerilor, obligativitatea baticului sau compoziÅ£ia pâinii folosită la Masa Domnului, iar exegeÅ£ii se chinuiesc să traducă dincolo de 100 % Biblia greacă, pentru că societatea modernă „crede numai dacă vede”. Asta denotă că bisericile formează slujitori, mai mult decât slujitorii formează biserici! Se clădesc biserici uriaÅŸe, dar rămân cu canapelele tapisate goale, se tipăreÅŸte literatură, dar zace necitită (ori nedistribuită, prin podurile încovoiate ale fraÅ£ilor!), se investesc milioane în „scule” pentru cântăreÅ£i (instrumentele rămânând în biserici iar tineri plecând afară)... Åži, din toate acestea ekklesia ce câÅŸtigă? Dar societatea?

Vine Mirele! E timpul trezirii! Biserica poate fi speranÅ£a cartierului, oraÅŸului, satului, a regiunii sau chiar a naÅ£iunii. Starea ei rece poate fi schimbată. Să smulgem uÅŸa necredinÅ£ei din balamale ÅŸi s-o aruncăm în iadul de foc ÅŸi pucioasă, spunea fratele Lascău, pentru ca gloria lui Hristos să ne umple inimile aÅŸa cum e fundul oceanului plin de ape, adaug eu. Nu dorim să rămânem niÅŸte uriaÅŸi fricoÅŸi, care ne lăsăm presaÅ£i de tiparele lumii! Biserica trebuie să salveze societatea din caverna lumii unde stă legată cu funii de patimi ÅŸi păcate! Dacă n-o face ea, cine altcineva poate? Guvernul? Parlamentul Europei? Companiile de asigurări? FundaÅ£iile? Spitalele? Farmaciile? Cui îi pasă de sufletele lor? „Scopul bisericii este de a câÅŸtiga lumea pentru Hristos”, nu invers. Trăim în lume dar nu ca lumea! Ea promovează gheaÅ£a relaÅ£iilor, frigul spiritual... Noi să promovăm căldura! Nu uita: biserica sunt eu. Åži... dumneata!