La 21 iulie 1885, Nietzsche spunea cu nemărginită tristeÅ£e „oricine îl mai are pe Dumnezeu drept însoÅ£itor nu va cunoaÅŸte singurătatea de care am eu parte”, cuvinte ce ar trebui scrise pe toate suliÅ£ele ateilor pentru că la atât se reduce viaÅ£a omului fără Dumnezeu.

Dar aceasta nu înseamnă că un creÅŸtin sincer nu va avea parte niciodată de singurătate. Fără pustiu nu se poate pentru că nu te poÅ£i cunoaÅŸte niciodată bine în mijlocul unei mulÅ£imi. Dar pustiurile vor fi trecătoare ca ÅŸi simţămintele că uneori eÅŸti abandonat de divinitate ÅŸi nu mori niciodată singur... „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morÅ£ii”. Nu dacă, ci sigur vom trece pe acolo dacă nu pune Dumnezeu capăt nedreptăţii declanÅŸând răpirea.

Întorcându-mă la singurătate, Stendhal scria că totul se poate dobândi în singurătate, în afară de caracter. De aceea chiar atunci când simÅ£i nevoia să te retragi din lumea zgomotoasă ÅŸi trădătoare să nu uiÅ£i că doar acolo te poÅ£i forma prin durul proces al ÅŸlefuirii.

Dumnezeu îÅ£i va scoate în cale oameni care n-au alt rol decât acela de a-Å£i crea probleme care să te ajute în final să creÅŸti. Nici unui călugăr nu i s-a furat în pustia Egiptului ceasul de pe mână. În baia de mulÅ£ime se pot întâmpla multe ÅŸi când ieÅŸi de acolo, să ieÅŸi mai sărac pământeÅŸte, dar mai îmbogăţit sufleteÅŸte.

Singurătatea creÅŸtină e frumoasă pentru că ÅŸtii că e trecătoare ÅŸi autoimpusă, ceva de genul butoiului lui Diogene în care el s-a ascuns, dar pe care strategic l-a amplasat într-o piaţă publică.

Singurătatea fără Dumnezeu e veÅŸnică, are iz de nebunie ÅŸi sinucidere ÅŸi e blestemul final pentru orice om ce s-a vrut a fi suficient lui însuÅŸi.