Penibil a fost ÅŸi Petru pe muntele Tabor când de buimăcit ce-a fost a vrut să facă trei colibe. De ce trei ÅŸi nu una? De prea om ce-a fost Petru. Unde îÅŸi vâră omul amprenta din una face trei, din două face nouă, dintr-o biserică într-un sat face patru, dintr-una biserica lui Cristos face 34000. De’... ne plac gardurile. Gard la casă, la biserică, sârmă ghimpată pe lângă noi ÅŸi toate gardurile înalte de beton ÅŸi sticlă pisată să nu poată să sară nici gândul. Printre gardurile de zăbrele vedeai când leÅŸină vecinul, vedeai durerea aproapelui, acum beton văd, beton sunt ÅŸi la Betonia mă duc (tare maestre).

A fost penibil Petru cu colibele lui. Ce-o fi spus Moise când l-a auzit. „Păi bine Doamne, altul mai breaz nu ai găsit în tot Israelul?” „Stai să-l vezi la Rusalii!”. Asta-i specialitatea Domnului, din neom face om, din Chifa face Petru, din Saul face Pavel, din firesc nefiresc. Lumea la nervi îÅŸi iese din fire. CreÅŸtinul la nervi intră în fire.

Dar cei mai penibili, de tot râsu-plânsul, au fost fiii lui Zebedei când au venit cu mămica de mânuţă. Ditai’ copiii cu ditai viziune de viitor. Unul la dreapta ÅŸi altul la stânga. Se ÅŸi vedeau cocoÅ£aÅ£i pe măgar cu girofar ÅŸi parcări rezervate. Cererea a fost din start greÅŸită. „PorunceÅŸte ca în împărăţia Ta aceÅŸti doi fii ai mei să stea unul la dreapta ÅŸi altul la stânga Ta.” Împărăţia din mintea ucenicilor ÅŸi a mamei era o împărăţie a scaunelor ÅŸi a poziÅ£iilor, a influenÅ£ei, a puterii cu sabia. O împărăţie a cinelor fastuoase, a meselor îmbelÅŸugate, a luptelor subtile ÅŸi indiscrete. Ei visau să stea...

În împărăţia lui Cristos, împărăţia iubirii necondiÅ£ionate, în primul rând nu se stă. În loc să le dea scaune, Cristos le-a dat mături. Cu mătura iubirii să măture cărarea spre biserică, spre Cristos, spre cer. Din păcate mulÅ£i nu ne-am prins că nu scaune ne-a lăsat Cristos, ci mături. Nu putere ÅŸi influenţă, ci smerenie ÅŸi anonimat. „Cu cât eu mă fac mai mic, cu atât Tu te vezi mai mare”.

Spiderman se trage din seminÅ£ia lui Diotref cel care întindea firele prin biserică ÅŸi mereu cu lipici la microfoane. Bisericile azi sunt pline de Spidermani care întind sfori, trag iÅ£ele, arată fiÅ£ele. Deviza creÅŸtinului e celălalt, spunea Steinhardt. Nu-mi da mie, dă-i lui, Doamne. Am devenit o generaÅ£ie de milogi plângăcioÅŸi ÅŸi egoiÅŸti care-L căutăm mereu pe Dumnezeu prin buzunare. Ne sunăm mamele să-L roage pe Domnul să ne facă cu o treaptă mai domni, vorba lui Adrian Păunescu. Ne-am făurit un Dumnezeu de poÅŸetă pe care îl scoatem cum scoatem ÅŸi rujul... la nevoie.

Unde-i patima din versul lui Tudor Arghezi: „Vreau să pipăi ÅŸi să urlu, Este!”? Nu frigiderul să pipăim, nu portofelul, ci de pe genunchi să pipăim cerul ÅŸi să strigăm: „Este Domnul! Este Domnul care mi-a spus să caut împărăţia cerurilor mai întâi ÅŸi toate zdrenÅ£ele celelalte o să mi le pună în cutia poÅŸtală ca banii lui George Müeler pentru orfelinate. Este Domnul care mi-a vândut un pont mare. Mi-a spus că pot să schimb banii de hârtie cu preÅŸedinÅ£i morÅ£i pe ei în stele pe care să le port pe umeri. Pot să-mi investesc energia, sudoarea cu rost, cu sens veÅŸnic. Mi-a spus că există o împărăţie unde rugina nu roade fierul, mucegaiul nu se pune pe compoturi ÅŸi păianjenii nu-ÅŸi fac cuib prin casele rămase goale.

FraÅ£ii americani ne predică un Dumnezeu care abia te aÅŸteaptă după colÅ£ să-Å£i de-a cu binecuvântările în cap. Cristos ne-a spus să fim pescari de oameni nu de binecuvântări. Ne minÅ£im cu versete de genul „...dau oameni pentru tine si popoare pentru viaÅ£a ta...” (Isaia 43:4b) Fals! Nu mai dă nimic Dumnezeu pentru că a dat tot. Am luat din Vechiul Testament versetele ce ne convin nouă, numai binecuvântările, tinerii au luat versetul de susÅ£inere a tobelor, fiecare cu ce-l doare. De ce nu am luat ÅŸi sacul ÅŸi cenuÅŸa de la locuitorii din Ninive?

În Cortul Întâlnirii fiecare mobilier de cult era prevăzut cu verigi la fiecare colÅ£ prin care se introduceau drugii din lemn de salcâm pentru a putea fi transportat. Åži noi putem monta verigi la colÅ£urile casei, la masă. O casă mereu deschisă pentru oaspeÅ£i, fraÅ£i de care să te bucuri când vin, nu când pleacă, este o casă transportabilă, adică cu binele făcut prin ea ÅŸi în ea te vei întâlni în cer. Dând de mâncare la un sărac, la orfan, montezi verigi la colÅ£urile mesei, se contabilizează în cer. Nu putem lua nimic cu noi în sicriu, dar putem trimite. Binecuvântările ce le avem nu sunt pentru noi, ci pentru celălalt, drag frate din diaspora ÅŸi nu numai.

Vă salut cu Iacov 4:2,3 „Voi poftiÅ£i ÅŸi nu aveÅ£i, ucideÅ£i, pizmuiÅ£i ÅŸi nu izbutiÅ£i să căpătaÅ£i; vă certaÅ£i ÅŸi vă luptaÅ£i; ÅŸi nu aveÅ£i pentru că nu cereÅ£i. Sau cereÅ£i ÅŸi nu căpătaÅ£i pentru că cereÅ£i rău, cu gând să risipiÅ£i în plăcerile voastre.” Åži versetul 4, ba chiar ÅŸi 5 ÅŸi mai ales 8.

De ce să ne limităm la 80 de metri pătraÅ£i când Tata ne-a dat miliardele de galaxii ÅŸi stele ÅŸi comori ce nu avem cuvinte în DEX să le poată descrie.

Binecuvântează-ne Doamne cu o foame cruntă de Tine. Am mâncat destul pufuleÅ£ii lumii, am hăpăit în moloz destul, am ros la bolovani destul. De Tine să ne fie foame.