Nici nu au apucat bine stelele să facă inventarul pomilor înfloriÅ£i că norii au ÅŸi început să croiască drumuri ÅŸi poduri peste golurile de aer pe unde avea să treacă triumfal Ilie TiÅŸbitul cu carul lui de foc în aplauzele lui Elisei ÅŸi-n ciuda Izabelei. A fost prima noapte când cerul a ridicat drastic tonul tunând ÅŸi fulgerând cu ÅŸerpi electrici ce sărutau scurt florile primăverii din vârfuri de copaci.

Bătrânii satului în asemenea seri ne spuneau că a plecat Ilie cu carul lui să cutreiere cerul. Noi ne miram cum de Ilie nu a apucat să treacă pe la Iva lu’ Ioia, mecanicul satului, să-i pună cauciucuri pe roÅ£i să nu mai trezească tot cerul ÅŸi pământul cu plimbarea lui. Erau ÅŸi seri când ne retrăgeam sub pături dârdâind de spaime. UliÅ£ele se goleau la fel ca prizele. Bunicul scotea tot ce apuca din prize. El ÅŸi profita de ocazie. Nu era mai mare fericire pe el decât să scoată cabluri din prize ÅŸi să stingă becurile. Å¢âÅŸnea bucuria din el ca miezul dintr-o roÅŸie presată, atunci când apăsa pe întrerupător. Raiul în concepÅ£ia lui ar fi să zbori călare pe zori să stingi stelele ÅŸi să scoÅ£i noaptea soarele din priză. Crescut cu o lampă ÅŸi mult întuneric, îl ardea pe ochi ÅŸi pe portofel când vedea atâtea becuri arzând.

Sunt ÅŸi benefice serile acestea în sensul că uneÅŸte familiile. SoÅ£ii, poate certaÅ£i cu o seară înainte, îngroapă la lumina blitz-urilor mărul discordiei ÅŸi reunesc saltelele. Copiii vin ÅŸi ei cu saltelele ÅŸi cu urechile deschise pentru poveÅŸti.

În nici o altă împrejurare cântarea „Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu” nu e cântată mai bine, mai corect ÅŸi înălţător. IntoxicaÅ£i cu poluarea sonoră, ameÅ£iÅ£i de betoniera umanismului ce toarnă beton peste sufletele noastre, am crezut că suntem stăpâni pe noi, pe lume, pe destine, pe biserici. Am crezut că pe scena universului se joacă numai piesa noastră, cum spunea Chesterton.

Furtuna de aseară ne-a plesnit peste timpane, peste liniÅŸti contrafăcute. Suntem mici, oameni buni… Suntem ca pungile ce dansează prin furtună pe străzile pustii. SuflaÅ£i de vânturile vieÅ£ii, purtând în pungile noastre când Duh Sfânt, când duh nesfânt. Când pocăiÅ£i duminica, când de negăsit printre ucenici în restul săptămânii. Când noroi, când pământ sfânt. Când îngeri, când demoni. Când pastori, când ciobani aleÅŸi de rude.

Nu degeaba se plimbă Ilie fără cauciucuri pe roÅ£i cu toÅ£i caii spumegând. El trimite un mesaj celor care nu mai au urechi să audă ÅŸi ochi să vadă. Åži-n buncărul lui Hussein să fii ÅŸi tot auzi neliniÅŸtea cerului. Åži cu urechile în fanfara din Sânleani să fii ÅŸi tot vezi printre perdelele bisericii cum fulgerele crapă orizontul ca limbile de foc la Cincizecime.

Tace Dumnezeu? A intrat el în „silenÅ£io stampa”? S-a retras din lume?

Dumnezeu e prezent şi noi avem disperată nevoie de El şi-n viaţa aceasta şi-n moartea ce ne-aşteaptă şi-n vecii vecilor. Amin!

Afară cerul s-a liniştit, fratele Ilie a intrat la boxe şi păsările jelesc copacii căzuţi la datorie.