Zilele trecute am trăit în dispora. Nu ca emigrant, ci ca vizitator printre emigranÅ£i. Invitat la biserică... penticostală. Am trăit de fapt clipe de neuitat, sfinte, cu Dumnezeu, la pieptul Lui. Acolo, departe de casă, în seceta Spaniei, Dumnezeu este mai aproape, mai aproape de biserică, de tineri, de bătrâni, de copii. E puÅ£in deasupra capului. Când treci pragul adunării, Duhul Sfânt îÅ£i suflă în ceafă toată slujba divină. N-am văzut nici un creÅŸtin privind în neant în biserică, pe nimeni care să răsfoiască Biblia sau cartea de cântări în timpul predicii. N-am văzut pe nimeni ÅŸuÅŸotind la urechile vecinului, mirat că am ajuns în faÅ£a lor. N-am văzut nici o femeie cu capul descoperit ÅŸi nici fete cu părul tuns. Dar nici mulÅ£i bărbaÅ£i cu cravată.

Am văzut lacrimi, dunări de lacrimi, pe obrajii arÅŸi în meseta străinătăţii. Nu lacrimi de ceapă, nu lacrimi de durere, ci lacrimile pocăinÅ£ei, ÅŸterse cu colÅ£ul basmalei. Am văzut zeci de tineri căzuÅ£i în genunchi, stăruind după sfinÅ£enie, strigând la Domnul până le-a transpirat cămaÅŸa în spate. Am văzut biserici construite de comunităţile românilor, fără sprijin de la Culte, de la Guvern, din străinătate. Clădiri impozante, de sute de mii de euro, au împânzit coasta mediterană ÅŸi nu numai. Am văzut coruri care zguduiau biserica la cântări, iar instrumentele, sonorizarea, proiectarea, totul de top, ca pentru Domnul. Am văzut bătăturile din palmele muncite ale fraÅ£ilor, plecaÅ£i departe de casa lor, de familie, de Å£ară, pentru o pâine mai bună. Am văzut fii rătăcitori întorÅŸi la Hristos, drogaÅ£i care s-au pocăit, curvari care au devenit sfinÅ£i, copii care stau în genunchi înainte de masă. Femei care conduc maÅŸini scumpe.

N-am văzut biserici fără ÅŸcoală duminicală, fără cameră pentru mămici (Doamne, ÅŸi câte mămici! N-am mai văzut atât de mulÅ£i copii mici de pe timpul lui CeauÅŸescu!), fără studiu biblic pentru grupele de tineri. Am văzut fraÅ£i care chiar dăruiesc la colectă, care investesc în cărÅ£i, în DVD-uri, tipărite la misiunile din România. Am văzut ÅŸi-o revistă creÅŸtină cu multe pagini, scrisă cu atâta patos, ÅŸi bine.

Am participat la ore de rugăciune până târziu în noapte la Valencia, Elche, l' Alcora. În diaspora, părtăşia creÅŸtină Å£ine uneori pănă la 2 sau 3, după miezul nopÅ£ii. N-am văzut pe nimeni plictisit. N-am auzit pe nimeni să fie obosit de programele sfinte ÅŸi nici ca-n bisericile de la sat, din Å£ară, unde fraÅ£ii nu pot sta peste program, fiindcă trebuie să meargă la coasă, să mulgă vaca, să prăşească porumbul sau să ude roÅŸiile ori să prindă emisiunile preferate. Apropo, pe acolo nu am văzut nici televizoare. În casele fraÅ£ilor, zic. Åži nici bere sau vin, prin frigidere...

Am înÅ£eles de ce în România bisericile nu sunt dinamice... Am fost în diaspora să-i îmbărbătez pe fraÅ£i, dar am plecat eu îmbărbătat de ei ÅŸi trezit parcă dintr-un duÅŸ rece. Duhul Sfânt, vorba fratelui Vladimir Pustan, a emigrat spre alte meleaguri, iar Dumnezeu, asta am simÅ£it-o pe pielea mea, e mai lesne de-ntâlnit în diaspora! Fie că ne rugăm sau nu, într-o zi fraÅ£ii noÅŸtri emigranÅ£i, căpÅŸunarii, se vor întoarce acasă. Nu vrem să rămână acolo. Dar, ne dorim mult ÅŸi altceva: să-L aducem pe Dumnezeu din diaspora!

Nicolae Geanta