FetiÅ£a mea cea mică are un cojocel de blană. Blana (unui miel nevinovat) îi Å£ine cald în nopÅ£ile geroase. Ca să învelească o copilă, mielul a trebuit să renunÅ£e la propria-i „haină”. DomniÅŸorica însă, nu poate (încă) aprecia această jertfă. Asemeni lui, Domnul Isus a venit pe pământ, S-a dezbrăcat de straiele Sale divine ÅŸi a îmbrăcat oamenii zdrenÅ£uiÅ£i. A venit la ai Săi, dar ei nu i-au găsit nici un loc de cazare. Åži..., s-a născut afară, în frig. „Noi, nu L-am fi tratat aÅŸa!”, zumzăie voci contemporane. Serios?

Suntem la Crăciun, în anul 2009. Afară e frig, e zăpadă, e vânt, e foarte rece. Dar ÅŸi mai mult ger e radiat de răceala dintre noi. Bisericile sunt pavoazate mai mult ca niciodată, dar toată împodobirea lor nu face creÅŸtinii decât mai glaciali. România e plină de ei. Unii au devenit ca sloiurile uriaÅŸe ce curg nepăsătoare la vale. AlÅ£ii,  frigidere spirituale... Dragostea pentru semeni e rece, feÅ£ele emană priviri polare, iubirea faţă de săraci a îngheÅ£at, iar fetiÅ£ele cu chibrituri sunt prea multe ÅŸi mor prea ades. RelaÅ£iile mirenilor din biserici sunt mai mult de formă, îngheÅ£ate ca ÅŸi sfinÅ£ii din icoane. Încrederea în alÅ£ii a degerat. Se cântă colinde, dar nu se trăiesc, se vorbeÅŸte despre Pruncul din iesle, dar nu despre Regele din inimă, se Å£ine o sărbătoare, dar se ignoră Sărbătoritul. SoÅ£ii trăiesc în relaÅ£ii de aisberg, iar seara adorm cu faÅ£a la pereÅ£ii îngheÅ£aÅ£i. FraÅ£ii, surorile, rudele, vecinii sunt înveliÅ£i de bruma urii. Elevii geruiesc relaÅ£ia cu dascălii. Crivăţul din inimi, nepăsarea, egoismul, vărsarea de sânge, certurile, ambiÅ£iile, perversiunile, cruzimea, lăcomia, L-au răcit de tot pe Emanuel. Oamenii devin din ce în ce mai reci, deÅŸi nu sunt albi ca zăpada.

De unde-am învăţat să promovăm atâta frig? De ce cultivăm atitudinea polară? (Acolo, vara, soarele se vede zi de zi. TotuÅŸi, stăpân este gerul.) De unde vine climatul de doftană, acest paradox într-o lume plină de lumini ÅŸi leduri, dar reci? De ce creÅŸte banchiza singurătăţii, într-o lume în care suntem din ce în ce mai mulÅ£i. Atât de mulÅ£i ÅŸi atât de singuri!

Toate acestea nu ne fac decât să strigăm: „Acum 2000 de ani ai fost Prunc în scutece sărace, dar Å¢i-a fost mai frig decât astăzi Isuse?”. Suntem îmbrăcaÅ£i în cojoace pufoase de egoism, la căldura cărora colcăie autoaprecierea ÅŸi automulÅ£umirea. Dar tot ne este frig. Åži nouă, ÅŸi Pruncului.

Iubitul meu, de Crăciunul acesta, locul Domnului Isus nu (mai) este în frig, într-o iesle rece (El nu e Crăiasa Zăpezii, dar lacrimile Sale pot dezgheÅ£a multe inimi). Locul Lui nu e nici pe o cruce ÅŸi nicidecum ca Sărbătorit nu trebuie să rămână în nămeÅ£i, afară. Lasă-L să-Å£i ningă în suflet zăpada iubirii. E albă, dar e caldă. Fără ea, nu poÅ£i învinge frigul. Iar iarna vieÅ£ii, e lungă...

Nicolae Geantă