De ce sunt prietenii rari ca măselele în gura găinii? De ce Setilă umblă mereu cu paiele la el ÅŸi în ochii lui eÅŸti doar un posibil borcan din care să soarbă? De ce Fomilă îÅ£i e prieten numai când e vreun McDonald prin preajmă? De ce Gerilă s-a însurat în Siberia ÅŸi te sună numai cu taxă inversă de Revelion? De ce Făt-Frumos nu ne-a spus că în drumul spre nemurire dai des de Spâni cu sisteme antivise?

De ce semănăm tot mai mult cu roboÅ£ii pe care-i făceam în copilărie din pachetele de Å£igări? De ce au tăcut ÅŸi nu ne-au spus nimic? De ce nu au schiÅ£at măcar un zâmbet ironic? Au ÅŸtiut că vom semăna cu ei ÅŸi au tăcut. Au ÅŸtiut că în fiecare zi vom face aceleaÅŸi lucruri în cele mai mici detalii. Ne vom trezi la aceeaÅŸi oră 5 ÅŸi 10, aceeaÅŸi alarmă de ceas ne dă trezirea, aceiaÅŸi paÅŸi îi facem, acelaÅŸi oftat lung, aceleaÅŸi întrebări existenÅ£iale. AceiaÅŸi dinÅ£i spălăm până se subÅ£iază. AceiaÅŸi oameni îi salutăm fără chef. AceleaÅŸi emoÅ£ii în preajma ÅŸefului. AcelaÅŸi salam mâncat în fugă. AceeaÅŸi cafea cu acelaÅŸi gust ÅŸi aceleaÅŸi eterne două linguri de zahăr ÅŸi două linguriÅ£e de lapte. AcelaÅŸi orizont sărac văzut prin puÅ£inele ferestre prăfuite ale firmei. AceleaÅŸi invidii zilnice ÅŸi întotdeauna după servirea mesei. Omul după ce a umplut stomacul vaccinează apoi ÅŸi sufletul cu morfină, cu bârfă, cu ce poate, numai cu Dumnezeu nu. AceleaÅŸi glume. AceeaÅŸi tastatură cu care să baÅ£i idei, gânduri, singurătăţi. AceeaÅŸi casă găseÅŸti la întoarcere. AcelaÅŸi om te-ai întors. Nu chiar!... mai bătrân cu 10 ore. Întotdeauna aceiaÅŸi puÅ£ini fraÅ£i te sună ÅŸi întotdeauna pentru o favoare, o nevoie. Absolut acelaÅŸi program de duminica, cu aceeaÅŸi rânduială sfinÅ£ită de timp, cum bine spunea Dostoievski. AceleaÅŸi cuvinte spuse într-o ordine impecabilă: „Ne bucurăm să fim din nou împreună în Casa Domnului...“. Dar asta exprimă doar prin vorbe pentru că faÅ£a scoate la imprimantă o cu totul altă stare. FeÅ£ele noastre le-am dresat să fie ca ceasul din gară... cu două feÅ£e, cu două părÅ£i. Apoi acelaÅŸi sfârÅŸit cu aceeaÅŸi bucurie de data asta neprefăcută, bucuria izbăvirii de sub povara programului. AceiaÅŸi fraÅ£i mereu cu aceleaÅŸi întrebări de genul: „Ce mai faci?“ ÅŸi mereu neprivindu-te în ochi. Desigur aceleaÅŸi răspunsuri: „Bine... mulÅ£umim Domnului pentru toate lucrurile, din mâna Lui... maca-maca, bla-bla... ei ce să faci, la toÅ£i ne e greu, dar nu la toÅ£i la fel“. Criza financiară a adus ÅŸi un lucru bun. A mai îmbogăţit repertoriul sărac cu o întrebare: „Cum merge lucrul?”. Răspuns: “Frate, firma unde lucram a intrat în faliment, dar mulÅ£umesc Domnului că ne-a binecuvântat cu fraÅ£i mulÅ£i ÅŸi buni ÅŸi... apropo m-am gândit să vin împreună cu familia până la tine să-mi dai numai un pahar cu apă că mi-e foame ÅŸi nu am unde să dorm.”

AceleaÅŸi vechi repetabile zile ÅŸi totuÅŸi noi? AceleaÅŸi bucurii scurte, aceleaÅŸi necazuri lungi. În acelaÅŸi incubator al singurătăţii stăm consumându-ne existenÅ£a, achitând datorii, stomacuri, instincte primare, fugărind vântul prin labirintul lumii. ViaÅ£a-i o luptă, dar noi luptăm numai cu somnul.

De ce această robotizare a vieţii spirituale? Nimic nu ne mai poate surprinde. Noi nu trăim prin credinţă, ci trăim cu credinţa ca nimic şi nimeni să nu ne tulbure searbăda viaţă pe care credem că o trăim.

Suntem noi oare bine? Suntem noi oare cu Cristos? Suntem noi oare creÅŸtini? Suntem noi oare fraÅ£i? Suntem noi oare pe cale? Suntem noi oare în viaţă? Suntem noi oare în adevăr? Suntem noi oare spre Cer?

De ce atâta vrajbă, ură? De ce atâtea biserici? Unde-i biserica? Mi-e frică!

Dani Surducan