« AÅŸa e tradiÅ£ia, să iau PaÅŸtele, pentru că dă biserica de pomană (mâncare băutură), să dăm ciocna (cu sticlele, a completat cineva), să râdem de vreo babă, să vedem o gagică, să dăm foc la păr la vreuna, să ne certăm cu popa, să luăm lumină, înviere în suflet, să ne întâlnim mai mulÅ£i, să glumim, vorbim, ...mai un băiat, ceva combinaÅ£ii, să fac prezenÅ£a, să luăm d’aia, cum îi zice... pască, pentru că doar de sărbătorile astea mă duc la biserică, mă duc să văd ÅŸi eu care mai e viaÅ£a, dacă se duc toÅ£i, mă duc ÅŸi eu, mă duc să iau lumină să pun la cimitir lu’ tataie, să luăm anafură, pentru că suntem credincioÅŸi, pentru că aÅŸa se face, să păstrăm tradiÅ£ia, ne înnoim, PaÅŸtele trebuie să fie ceva nou, aÅŸa face toată lumea, să iau lumină, să mă rog, după băieÅ£i frumoÅŸi (nu contează să aibă creier, ci muÅŸchi), ca să mă simt eu bine, să plecăm de acasă, pentru că stau aproape de biserică, din obiÅŸnuinţă, e nouă ocazie de... distracÅ£ie!!! Nu merg la Înviere din cauza babelor, mă plicitsesc pentru că popa zice mereu aceeaÅŸi slujbă (da, dar când mergi la discotecă ÅŸi asculÅ£i mereu aceeaÅŸi melodie nu te mai plictiseÅŸti? (reproÅŸează o colegă), ne-ntâlnim mulÅ£i, e o ocazie unică, stăm la slujbă, ne mai plimbăm, ÅŸi pe la 4 venim la biserică să luăm pâine ÅŸi vin..., se mai eliberează!! »

DeclaraÅ£iile de mai sus sunt numai o parte dintr-un sondaj făcut în Săptămâna Patimilor din 2010, pe vreo două sute ÅŸi ceva de liceeni. Tinerii mi-au mai declarat că la Înviere, unii « stau cu căştile în urechi, alÅ£ii mestecă gumă, transmit SMS, downloadează muzică ori sparg seminÅ£e... în biserică sau în spatele ei ». Nimeni nu mi-a declarat nimic în legătură cu Domnul (cu Hristos), cu păcatul, cu iertarea, cu crucea. Afară de-un vlăjgan, dintr-un sat subcarpatic: « eu merg cu băieÅ£ii să păzim crucea! ». Cu toate acestea, în seara de Înviere, băieÅ£ii cu creste gelate, cu perciuni ÅŸi piercing, fetele cu mini ÅŸi decolteuri adânci, puÅŸtani sau tineri trecuÅ£i iau cu asalt bisericile din România, care din nefericire au ajuns să fie păzite straÅŸnic de poliÅ£ie pentru că aÅŸa au ajuns slujbele la sărbători de anvergură: dominate de preoÅ£i ÅŸi poliÅ£ai! Iar proverbului «de la bal, la spital», i s-a adăugat recent «de la slujbă, la dubă ».

De unde au tinerii aceste obiceiuri? Cine i-a-nvăţat, unde le-au văzut? Ce zic bătrânii? Ce fac ei? În dimineaÅ£a Învierii, când plec cu maÅŸina la biserică, satele pe care le străbat sunt amorÅ£ite. Nu miÅŸcă nimeni prin curÅ£i, pe străzi. Parcă sunt vorbiÅ£i să nu iasă din case. După amiază, când mă întorc, din bătături urcă nori negrii de fum. Se-ncing grătarele. Åži manele. Mese întinse pe terase, mese arhipline pe sub pomi, prânzuri bogate la marginea ÅŸanÅ£ului, cu sarmale, cu cozonac ÅŸi ouă roÅŸii ÅŸi râuri de vin ori de bere, stropite destul de des spre seară cu lacrimi, înjurături ÅŸi blesteme ale soacrelor care n-au mai venit de mult pe la gineri, ale cumnaÅ£ilor care ÅŸi-au vizitat o soră, ale fraÅ£ilor ce-au mai dat pe la casa părintească, ale vecinilor care ÅŸi-au adus aminte de toate, numai de iertare nu. Zbieretele celor dezechilibraÅ£i de Bachus, waÅ£ii care ghioÅŸează tencuiala, cioburile ÅŸi cojile de ou din drum sunt concluzia că lumina din candelă adusă dimineaÅ£a în case, n-a protejat familia decât în orele cât a dormit, căci mai târziu voia bună n-a putut învinge piaza rea. Iar spitalele ori salvările nu fac faţă asiguraÅ£ilor.

Tot ce am scris mai sus (plus ce mai ÅŸtiÅ£i dumneavoastră) e rezultatul mersului la biserică pentru că “aÅŸa e datina” sau pentru că “aÅŸa merg toÅ£i”. E rezultatul egoismului, al plăcerii ÅŸi-al “voii bune”, dar nebune. E rezultatul lipsei credinÅ£ei ÅŸi-al trăirii la plesneală, al formei fără fond. Înseamnă lipsa lui Dumnezeu ÅŸi-a sărbătorii fără sărbătorit. Înseamnă o societate cu conÅŸtiinÅ£e adormite ori amorÅ£ite. Un popor care ajunge aici nu are ÅŸanse de ascendenţă. Iar individul, chiar dacă intră în biserică, nu va rămâne împăcat, ci în păcat!

PS: Ce vedem e de plâns. Dar nu cu lacrimi de ceapă, nici de predicator charismatic ÅŸi nici de bocitoare plătite. Nici măcar cu lacrimi ca cele ale copilului din pătuÅ£, care te scoală noaptea la doisprezece. Nici ca cele vărsate în sala de judecată, ori ca lacrimile de pe patul operaÅ£iei. Sunt slabe chiar cele de la racla iubitului plecat de tânăr. Trebuie lacrimile pocăinÅ£ei. Trebuie lacrimile bisericii lângă cele din Ghetsimani.