Când eram copil în sat credeam că fericirea îÅŸi are sediul la birtul lui Buligă. Acolo, oamenii pupau des ÅŸi lung paharele lui Bachus sau Å¢uicus ÅŸi se porneau apoi pe râs, pe veselie ÅŸi voie bună. Nu conta că ai dinÅ£ii din faţă sau nu... se râdea fără jenă cu gura până la urechi. Puteai să te faci frate cu oricine cu doar un deÅ£ de Å£uică... ce ofertă! DiferenÅ£a dintre fraÅ£ii de birt ÅŸi cei de biserică e că cei de birt când nu-i mai serveÅŸti te înjură-n faţă. Omul era fericit... aÅŸa credeam eu. Numai că fericirea asta dura pentru unii numai 5 metri. SfârÅŸeau copleÅŸiÅ£i de fericire în ÅŸanÅ£ul lui moÅŸ Colă. AlÅ£ii îÅŸi reveneau din fericire în orele de etică predate de doamna soÅ£ie ce repeta săraca aceiaÅŸi lecÅ£ie aceluiaÅŸi elev de zeci de ani ÅŸi tot degeaba. Toate aceste iluzii mi le făceam în timp ce mă furiÅŸam duminică în birt să-mi scald ţărâna cu un Cola. De atâta apă băută în cursul săptămânii mi-era frică să nu fac apă la genunchi... Cola la genunchi nu cred că există.

ToÅ£i alergăm hăbăuci să atingem fericirea... măcar cu vârful degetelor. Numai că fericirea are solzi... când să o agăţi în cui ca pe un trofeu îÅ£i ÅŸi scapă printre mâini. Marin Sorescu spunea că oamenii fericiÅ£i sunt rari, aÅŸa de rari că atunci când dai de ei îÅ£i vine să-i însemni pe spate cu cretă.

Dacă îngerii ar avea acces numai la albumele cu poze ale omenirii ar coborî rapid cu liftul pentru a intra ÅŸi ei în poză. Îngeri dragi... staÅ£i liniÅŸtiÅ£i! Pozele mint! AÅŸa ne-am dresat noi faÅ£a. Cum vedem un aparat de fotografiat cum uităm de viitură, de necaz, de exil, de singurătate. Păi nu vedeÅ£i că abia ne abÅ£inem pe la înmormântări?

Åži totuÅŸi putem fi ÅŸi noi fericiÅ£i măcar ca ciorile ce dorm liniÅŸtite pe sârmele de înaltă tensiune? Cum ies la 5:30 fix pe uşă încă năuc de somn ÅŸi ciudă dau cu ochii în fiecare dimineaţă de două ciori ce nici nu se sinchisesc să mă privească cu tot ochiul. Doar una din ele îÅŸi crapă niÅ£el ruloul după care transmite mai departe: „... alarmă falsă, acelaÅŸi pui de Adam care se duce să împlinească Scriptura câÅŸtigându-ÅŸi pâinea cu trudă.” Rezist cu greu tentaÅ£iei de-a nu le lua la Å£intă. Norocul lor că au firmă de curierat ÅŸi nu ÅŸtiu niciodată când mă pot trezi lovit în cap de vreo franzelă... din partea Domnului.

Nici Mădălina Manole n-a găsit fericirea, încă o dovadă în plus pe lângă milioanele existente deja că omul poate să fie cărat tot în puf ÅŸi pene de aur, să aibă zece lămpi cu Aladini mereu disponibili ÅŸi tot în zadar ar fi. Tot triÅŸti mai mereu, tot cu goluri prin fiinţă, tot cu gropi în moral ca asfaltele din România. Omul are pe piele amprentele lui Dumnezeu ÅŸi nu se poate spăla de ele nici cu săpunul lui Darwin, nici cu Ariel ÅŸi nici cu peria de sârmă. Dacă am fi doar pământ am fi fericiÅ£i, dar mai avem ÅŸi suflare divină care tresaltă de fericire doar când Dumnezeu e prin preajmă.

Fericirea nu se poate găsi pe Google, nici prin bisericile noastre. De asta m-am lămurit la ultimele două şedinţe, unde dacă Caragiale ar fi fost prezent mai schiţa vreo piesă de teatru. (pustia să le ascundă sub nisipul arzător şedinţele criminale)

Fericirea, ar spune ucenicii, este incontestabil Isus Cristos. Din moment ce au lăsat tot doar la o simplă chemare, cu siguranţă că El trebuie să fie!

AtenÅ£ie! Åži Fericirea îÅŸi caută fericiÅ£ii! LăsaÅ£i porÅ£ile deschise ÅŸi câinii firii în lanÅ£ ca în cazul că trece El să poată intra... cu siguranţă că El trece!